Naiv, inadecvat, perdant

Filip-Lucian Iorga

14 May 2014

Filip Lucian IorgaSe ştie că la tinereţe suntem idealişti. Înaintând în vârstă, nu ne pierdem idealurile, dar lucrurile se complică şi se nuanţează, pentru că trebuie să şi supravieţuim pentru a ne apăra idealurile. Şi cum foarte mulţi dintre noi nu au o grădină pe care să o cultive precum Candide al lui Voltaire şi nici vreo fabuloasă moştenire de la un unchi din America, începem să depindem de “salariu”, de “venit”. Aici încep să se nască dilemele şi frustrările.

Am fost de mic copil foarte “de dreapta”. Era, probabil, o reacţie firească la comunismul proaspăt prăbuşit. Eram, şi sunt şi acum, creştin, regalist, adept al familiei tradiţionale, conservator. Aveam probabil vreo 10 ani când purtam deja discuţii politice cu bunicul şi cu unchii mei. M-a frapat atunci un argument al unchiului George, un inginer foarte competent şi un om vertical, care nu fusese nici măcar membru P.C.R.: “Sigur, comunismul e un sistem care nu poate funcţiona, dar şi capitalismul are defectele lui. O să-ţi dai seama de asta când o să creşti şi când o să vezi cum proştii şi hoţii o să ţi-o ia înainte şi o să trăiască mai bine decât tine”. Nici n-am luat în seamă profeţia lui. Eram inflexibil.

A trecut timpul, am fost premiant, am trăit conform educaţiei de acasă, unde mi s-a spus că trebuie să înveţi, să fii bun la ceea ce faci, să fii cinstit, să te porţi frumos, să-i ajuţi pe ceilalţi. În fine, o educaţie banală (şi poate puţin demodată) de familie cumsecade. Am făcut mult voluntariat, din pasiune şi convins fiind că activităţile vor “conta la CV”, mă vor ajuta mai târziu să-mi găsesc un loc în care să fac bine ceea ce ştiu să fac şi în care să fiu plătit pentru asta. Am călătorit, am cunoscut oameni minunaţi, am scris, am învăţat.

milionar

Dar, de la un moment dat, lucrurile au început să se schimbe. Nici nu mi-am dat seama prea bine când s-a întâmplat asta. Elevul apreciat şi studentul întreprinzător a fost înlocuit de “tânărul istoric” şi de “domnul Iorga”. Iar eu am început să-mi caut o slujbă (mai trendy spus, un “job”) şi, când m-am blocat, am căutat explicaţii. Eram, poate, prea tânăr. Dar vedeam tineri de vârsta mea şi cu mai puţină şcoală decât mine cocoţaţi în poziţii importante. Unii dintre ei nu aveau deloc idealuri, alţii, dimpotrivă, ştiau să facă bani din idealurile pe care le trâmbiţau.

M-am gândit pe urmă că domeniul meu de competenţă trebuie să fie problema. Ca informatician, ca arhitect sau ca inginer poţi face bani frumoşi, în România sau în străinătate. Cine are, însă, nevoie de istorie, de memorie, de produsele muncii intelectuale? Ciudat lucru pentru o “societate informaţională”, această lipsă de respect pentru produsele gândirii. Şi totuşi, puteam accepta că un eseu nu e la fel de valoros pentru societate ca un soft pentru computer. Numai că nici această explicaţie nu era satisfăcătoare: în jurul meu, destui “intelectuali” şi chiar “istorici” conduceau maşini de lux, locuiau în case spaţioase, primeau funcţii de demnitate publică şi sinecuri. Şi asta, în ciuda faptului că multe dintre produsele intelectului lor sunt mediocre.

În altă parte trebuia găsită explicaţia. Când nu prea înţelegi ce ţi se întâmplă, teoria conspiraţiei pare seducătoare. Mi-a intrat în cap că oamenii care o duc bine în România de azi sunt, într-un fel sau altul, urmaşii comuniştilor de ieri: fii de nomenclaturişti, de securişti, de politruci. Şi, dacă am cerceta cu atenţie genealogiile multora dintre politicienii, oamenii de afaceri şi oamenii de cultură de prim-plan din România de azi nu ar trebui să scormonim prea mult pentru a găsi un tată, un bunic, un unchi sau o mătuşă care a făcut parte din angrenajul ucigaş al regimului comunist.

Şi parcă, totuşi, nici explicaţia asta nu era suficientă. N-or fi chiar toţi “oamenii de succes” de azi urmaşi ai “aristocraţiei” roşii. Trebuie să mai fie ceva, încă o cheie a succesului lor. Secretul lor l-am descoperit într-o triadă: în primul rând, tupeul fără limite; pe urmă, o bună ancorare în bătrâna lege nescrisă care dirijează în continuare capitalismul nostru “de cumetrie”: pile-cunoştinţe-relaţii; în fine, o nepăsare suverană faţă de cel de lângă tine.

Dacă îţi lipsesc înzestrările astea, rişti să rămâi repetent la lecţia de capitalism românesc. Asta mi s-a întâmplat mie. Cumva, lipsa de înzestrare pentru “succesul” de tip nou se adulmecă. E ca în junglă. Nu ştiu exact cum, lumea simte când nu ştii să ceri şi când nu te poţi abţine să nu oferi. Aşa ajungi să fii folosit, şi apoi uitat, şi apoi din nou folosit. Aşa ajungi să apari la televizor, să scrii, să oferi consultanţă, să oferi idei, să munceşti din greu, ce mai, şi totul pe gratis. Toţi încep să aştepte asta de la tine. Voluntariatul devine obligaţie: e rolul tău în societate şi trebuie să ţi-l respecţi. Nu mai stă nimeni să se gândească dacă meriţi o remuneraţie sau măcar un gest de mulţumire. Nu-ţi ridică nimeni statuie pentru că aperi benevol o cauză pe care alţii o lustruiesc doar pentru că au ceva foarte concret de câştigat. Odată ce ai fost ştampilat ca veşnic şi binevoitor voluntar, nu se mai întreabă nimeni dacă ai ce pune în farfurie.

Nu demult, o mare firmă internaţională de publicitate cu sediul în Bucureşti, care învârte zeci şi sute de mii de euro în fiecare an, m-a solicitat ca expert. Pregăteau o campanie publicitară şi aveau nevoie de informaţii istorice. M-am întâlnit cu o echipă întreagă de tineri simpatici şi absolut derutaţi în privinţa istoriei românilor. Treabă complicată, domnule! Derutaţi, dar cu siguranţă foarte bine plătiţi de marea firmă de publicitate. Am uitat să vă spun că rugămintea de a-i ajuta a fost însoţită de formula magică “pro bono”. Adică să-i servesc gratis. Şi cum să nu fac eu un act de caritate pentru o… sărmană firmă de publicitate? În chiar minutele în care stăteam de vorbă cu ei şi în care le dădeam informaţiile de care aveau nevoie pentru campania lor, îmi dădeam seama cât de naivă, de inadecvată şi de perdantă e atitudinea mea. Şi totuşi, am continuat pentru că asta se întâmplă când politeţea şi încrederea în oameni sunt mai puternice decât simţul de conservare. Ajuns acasă, am întocmit şi o bibliografie detaliată pe care le-am trimis-o. Nici măcar cu un mulţumesc nu m-au blagoslovit.

Şi aşa am ajuns să fiu foarte sceptic în privinţa capitalismului nostru, exact aşa cum profeţise cândva unchiul George. Aşa am învăţat că la noi averea nu are, în cele mai multe cazuri, nicio legătură cu meritul personal. De asta nu mai cred în “fii mai bun”, în “autodepăşire”, în “succes” şi în alte vorbe goale pe care bogaţii ipocriţi le aruncă în ţărână săracilor. De asta nu mă pot uita în ochii bunicii sau ai mamei mele, atunci când ele îmi spun că, până la urmă, va fi nevoie şi de competenţă. Dreptatea e, de bună seamă, de partea lor, dar eu mi-am pierdut credinţa. Pentru că am văzut cum ipocrizia, pilele şi tupeul nu dau nicio şansă competenţei, onestităţii şi bunului-simţ.

Sigur că nu-i detest pe toţi bogaţii. Se prea poate să existe în ţara asta şi succes real, şi merite reale transformate în bani. Cred însă că acestea sunt flori prea rare, sufocate de buruieni. Oricum, sper din toată inima că dumneavoastră nu vă recunoaşteţi în experienţa mea. Iar dacă ştiţi pe cineva care să mă înveţe cum să fiu un istoric capitalist în România, v-aş fi recunoscător pentru o recomandare. Că doar suntem în ţara în care, pentru orice fleac, trebuie să ţi se pună o vorbă…



Citiţi şi

Azi, acum, îți faci timp!

Un mit retehnologizat – King Arthur: Legend of the Sword

Din aventurile unei femei măritate (I)

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,878 views

Your tuppence

  1. Humeniuc Viorel Stefan / 31 July 2014 23:49

    Excelent articol. Si asta sugereaza o solutie pentru istoricul capitalist: Larry Watts. Dupa parerea mea este un bun exemplu de capitalism pragmatic aplicat de catre un intelectual unei comunitati “debusolate” dar si un bun exemplu de self branding…

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  2. Liniște! Se trăiește. – The Happiness Project | Catchy / 12 June 2014 15:13

    […] pentru un job. Vreau să las garda jos. Să nu mai cred că, dacă voi fi slab sau prea credul, cel de lângă mine mă va transforma într-o victimă. Vreau să-i zâmbesc unui om pe care-l […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. Calin Valean / 9 June 2014 19:08

    Nu mai stiu cine spune asta, dar suna cam asa: in viata ai ce negociezi.

    Dumneavoastra ati gresti ca nu ati cerut bani pentru munca dumneavoastra. Agentiei de publicitate le-a fost usor sa va ceara sa faceti munca pro bono, dar poate ca erau dispusi sa va ofere si citeva sunte de euro daca ati fi cerut asta. NU la intimplare cred ca v-au ales pe dumneavoastra, probabil va bucurati de o reputatie buna in ochii lor, stiau ca se pot baza pe acuratetea informatiilor pe care urma sa le furnizati. Ca sfat, faceti-va un calcul cit va costa 1 ora de munca si data viitoare veti sti ce sa spuneti. 🙂 Dar cind nu sinteti platit, e vina in primul rind a dumneavoastra si nu a celeilalte parti. E un principiu de dreapta sa ne purtam de grija, nu? 🙂

    Apoi, va asigur ca sint multe firme mici, de familie care isi desfasoara munca in mod cinstit si cu respect fata de propriii angajati, parteneri de afaceri si altii. Dar asta nu inseamna ca daca se ajunge la negociere nu se negociaza, pentru ca altfel firma nu are viitor daca risipim resursele inclusiv cele financiare.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  4. ianusi radu / 29 May 2014 13:41

    Minunat articol. Ceea ce n-a fost punctat este faptul ca socialismul de tip bolsevic a inlocuit aristocratia cu clasa smecherilor. S-a dezvoltat astfel societatea smecheriei, iar rezultatele sunt cele mentionate de dv.
    Chestiunea adaptarii o priviti cam “comunist”. Sunteti direct raspunzator pentru intensitatea pe care o dati luptei pentru supravietuire, iar punerea in valoare a calitatilor dv. este asijderea.

    Cu stima si admiratie,
    Radu Demetrescu

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro