Naţiunea nimănui

Mira Mincă

7 February 2013

”Cui i s-a dat mult, mult i se va cere” stă scris într-o pildă bisericească. Un fel de ”fiecăruia după posibilităţi” mult înainte de Marx.

Intelectualul român se plânge. De faţă cu consoarta, de faţă cu copiii, de faţă cu prietenii. De faţă cu oricine are cinci minute să îl asculte. Fiecare intelectual român e un geniu neînţeles pe tarlaua lui. Dacă i s-ar da un punct de sprijin ar răsturna întregul univers numai cu energia generată între sinapsele lui. Numai să i se dea. Nu prea contează ce, nu prea ştie nici el ce e îndrituit să primească. Fie şi o pensioară de la stat pentru cei trei preşedinţi pe care i-a suportat.

Mai fiecare intelectual ar şti mai bine decât Rousseau să descrie dinamica modernă a societăţii, dar nu e ascultat şi mai ales nu i se permite.

Aşa cum nostalgicii comunişti suspină după momentele magice în care li se dădeau după cozi infernale adidaşi de porc şi alimente pe cartelă, după cele câteva ore de emisie TV dintre care minim două erau dedicate măreţului cizmar, ăăăă cârmaci, după ochiul vigilent şi permanent prezent al Securităţii, dar li se asigura de către Partid şi Stat un loc de muncă sigur şi o casă, tot aşa intelectualii români suspină după cineva care să îi valideze. Fiecare mic geniu aşteaptă cu înfrigurare momentul în care o mână divină va coborî din cer şi îi va oferi crinul de argint al recunoaşterii şi mai ales al recunoştinţei.

În răstimp, între două lamentaţii cassandrice, intelectualul român e ocupat. Un mic, o bere, o manea, o bârfă suculentă despre ultima asistentă tv sau ultima dejecţie de la ştiri, o holbare satisfăcătoare în decolteul unei duduci pe care impresarul a păcălit-o că vocea i se găseşte în chiloţi şi sutien, aşa că trebuie să şi le afişeze, indiferent de numărul de grade de afară. Ultima porcăială dela OTV, ultimul jeg cocalaristic trebuie analizate în detalii scabroase, rumegate bovin şi înghiţite cu satisfacţia de a fi ”mai” superior celor pe care îi urăşte de moarte. Nu ar recunoaşte asta în ruptul capului. Starea de greaţă e mult mai nobilă prin suferinţa auto-indusă, afişată şi asumată, decât starea de ură, mai ales că această a doua e şi puţin condamnată de biserică şi sancţionată de societate.

Starea de greaţă auto-indusă, afişată şi asumată, a intelectualului român se manifestă în general printr-o tulburare digestivă care îl determină să verse zoaie, venin, nefericire, asupra celor de care se delimitează verbal, dar de care nu se poate desprinde fizic. Fiindcă intelectualul român urăşte de moarte faptul că nu-şi poate expune cu acelaşi aplomb ca cei pe care îi detestă pentru validarea primită cadou din partea unei societăţi fără de prinţipuri lenjeria intimă murdară şi visează la momentul în care va fi invitat permanent la toate televiziunile spre a-şi împlini această fantezie murdară.

Am primit pe mail un articol*, teoretic scris de Lucian Mândruţă – desigur, nesemnat, că e mai simplu să fie astfel trecut în cultura orală – despre tipologiile mărunte rămase în România. Da, au rămas aici fiindcă nu au avut şansa să plece sau nu s-au zbătut să plece. Finalul e însă absolut apoteotic: ” Uitaţi-vă la ei şi încercaţi apoi să vă închipuiţi că din marfa asta, trebuie să facem o naţiune.”

Domnul Mândruţă, dacă lui îi aparţine cu adevărat acest text de lamentaţii (dar și în caz că nu, revolta rămâne intactă, doar destinatarul acestor rânduri va fi altul, iar LM mă va scuza pentru atribuire), uită sau pretinde că uită şi de categoria celui ca el, care teoretic ar trebui să ia aceste materii prime inferioare şi prin magia dezlănţuită de geniul creator să ”facem” alchimia unei naţiuni. Brusc de la veninul scuipat pe persoană fizică, devine regal? ”noi”. Sau corporatist ”noi”, în care multe furnicuţe anonime trudesc spre a-i oferi cunună de lauri doar unuia.

Uită, căci şi uitarea-i trecută în legile omeneşti, că datoria primordială a intelectualului e să fie formator de opinie. Şi repet, dacă dl. Mândruţă e autorul, ar trebui să îşi ţină gura închisă spre a nu permite accesul muştelor în acea cavitate. Fiindcă înainte de a apărea la tv., nimeni nu auzise de dânsul. Iar acolo nu am auzit să fi intrat în greva foamei, aidoma unui Ghandi mioritic spre a protesta pasiv împotriva monopolului de intoxicare a neuronilor prin ecranul magic. Au contraire.

Dacă fiecare om e dator să creeze valoare în viaţa sa, altminteri viaţa îi e irosită, atunci intelectualul e obligat să aducă plus valoare în vieţile tuturor. Cred că e în fişa postului să citească şi să trăiască Popa Tanda. Altminteri, în absenţa muncii apostolice personale, nu e cu nimic deasupra zidarului pătat de var, coafezei care măcar înfrumuseţează efemer ziua unei doamne şi a celor din jurul ei, a asistentei tv care în absenţa capacităţii intelectuale se simte obligată să exceleze prin capacităţi trecătoare sau a manelistului care sintetizează frustrările populare într-un limbaj accesibil, dar plin de greşeli gramaticale. Ba, aş zice că e sub ei, fiindcă aceştia îşi poartă singuri bârnele din ochi, neînfigând paie fără număr în ochiul aproapelui doar spre a-şi etala priceperea la darts.

Fără de exemplul personal şi fără a-şi arunca în pariul cu societatea tot ceea ce are, intelectualul nu poate pretinde statutul privilegiat de elită. Fiindcă nu zidarul pătat de var, coafeza care măcar înfrumuseţează efemer ziua unei doamne şi a celor din jurul ei, asistenta tv care în absenţa capacităţii intelectuale se simte obligată să exceleze prin capacităţi trecătoare sau manelistul care sintetizează frustrările populare într-un limbaj accesibil, dar plin de greşeli gramaticale, sunt cei în jurul cărora ar trebui să coalesceze impulsurile naţionale. Şi nu ei ar trebui să dea tonul patriotismului. Ci cel căruia i s-a dat posibilitatea de a gândi, mult şi bine, de a exprima clar şi coerent opinia şi cel care trebuie să caute căi de a se face respectat de comunitate, sau mai mult, de a organiza după chipul şi asemănarea sa comunitatea.  Abia atunci intelectualul are dreptul să se adreseze în vocativ lui Kogălniceanu şi Măriei Sale, Regele Carol I. Până atunci, să tacă şi să facă!

Fiindcă în absenţa unor elite vizibile şi active care să dea tonul, muzica se dezintegrează, pământurile nu mai trebuie să ni le pârjolească alţii, o facem singuri acolo unde nu le lăsăm preventiv pârloagă. Măi, dragă.

07.02.2013

Cu stimă,

Ing. Mira MINCĂ

 

CINE A MAI RAMAS IN ROMANIA

*Zugravul. Are o ţigară în colţul gurii şi chef de muncă în colţul îndepărtat al vieţii. Tricoul rupt de pe el nu-ţi dă nici o idee despre onorariul pe care îl va cere la capătul unei zile de spoit în lene, pe un perete care nu se poate opune sau fugi. Ideile lui sînt alea din reclama de la bere. Nevoile sînt cele naturale, şi în multe dintre ele apare şi un copac, exact ca în cazul cîinilor. Viaţa lui e şi ea o reclamă: la societatea modernă, care a reuşit cumva să elimine selecţia naturală. Acum 30 de mii de ani, zugravul ar fi fost ucis pe loc, după primul cerb desenat strîmb în peşteră, la Lascaux.

*Baba urbana. Spre deosebire de sora ei de la sat, baba urbană a văzut multe şi ştie tot. Îşi urăşte, în ordine, nora, vecina, vecinul, administratorul, cartierul, oraşul. Paradoxal, îşi iubeşte însă ţara, chiar dacă nu-i poate găsi alte calităţi decît acelea cu care a rămas din cartea de română, 1955. Baba urbană bănuieşte că totul în jurul ei e făcut s-o fure: administraţia blocului, compania de gaze, străinul care tocmai a intrat în hol şi se uită suspect la cutiile de scrisori. Fireşte, baba are dreptate, însă asta nu-i face în nici un fel viaţa mai bună. Destinul babei e să moară, iar ea acceptă asta şi nu se mai ocupă cu absolut nimic. La noi lipsesc cu desăvîrşire babele din America, alea care se duc voluntare la ONG-uri, sau alea din Franţa, care merg la mitinguri, cînd nu citesc literatură de stînga. Babele noastre doar votează.

*Soferul manelist. E rapid, pentru că nu poate fi nimic altceva, în afară de negustor de droguri sau combinator de terenuri. Cel mai bun lucru din viaţa lui e motorul, făcut de un neamţ cu mult mai deştept, însă şoferul nostru nu pare să sesizeze ironia. Îi place să împartă: pumni, muzică, opinii. Ştie despre tine că eşti prost. Ştie că el e deştept, iar viaţa, în felul ăsta, devine foarte simplă. De-aia şoferul manelist e cel mai relaxat dintre românii care au rămas în ţară. Cînd te întrebi de ce Mazăre a pus palmieri la Constanţa, răspunsul e limpede pe şosea: pentru că maimuţele erau deja acolo. Şi nici n-aveau duşmani naturali.

*Inginerul. A lucrat cîndva în cercetare. Revoluţia l-a prins la planşetă, desenînd clădiri urîte, cu speranţa că într-o bună zi va fi lăsat să fie genial. Cînd a fost lăsat, a continuat să fie el însuşi, cu program clar. Dimineaţa la 8 la serviciu, la 5 acasă, la 8 la a doua sticlă de vin. Înăuntrul lui sînt o mulţime de bagaje desfăcute şi lăsate aşa, în lipsă de o nouă destinaţie: literatură SF, poeţi optzecişti, două-trei iubiri, neapărat consumate la Costineşti, cu Radiovacanţa undeva în surdină. Se mişcă greu printre ele şi de-aia e deprimat. Speră să vină vremuri mai bune, chiar şi cînd apar la orizont, el speră că o să-i bată la uşă, să-l ia de mînă pînă în Germania, unde sigur cineva ştie de lucrarea lui de diplomă, o revoluţie la vremea ei.

*Bogatul. În ciuda previziunilor optimiste ale telenovelelor, bogaţii nu plîng. Nu au de ce, nu au cînd, nu le-a adus aminte secretara. Cei mai mulţi nu ştiu că sînt bogaţi – pentru că nu se mai măsoară în raport cu tine, ci în raport cu alţi bogaţi. Chestia asta aduce cu sine o situaţie pe care nici psihologul plătit cu 200 ora n-o poate rezolva: sînt bogaţi cu Mercedes care suferă că n-au Bugatti. Bogatul român are şi o altă problemă: nu e bogat decît aici. Cînd iese din ţară, e doar ostentativ.

*Baiatul de club. El e în general fiul celui de mai sus. Ziua lui de muncă e noaptea, spaima lui e moartea de plictiseală. Exemplarele cele mai robuste rezistă fără mîncare o săptămînă şi pînă la două zile fără paparazzi. Ideile lui sînt simple: moşule, du-te tu la şcoală, dacă n-ai bani de distracţie! Zilele lui sînt numărate: le numără presa de scandal şi poporul odată cu ea, cînd scoate din frigider brînza, la o salată de roşii tăiate repede, pînă nu începe Magda la OTV.

Toţi ăştia au rămas în ţară. Restul au plecat, şi nu în concediu. Or mai fi şi alţii, nu ştiu, e treaba institutelor să ne zică. Ce vreau eu să vă spun e altceva: uitaţi-vă la ei şi încercaţi apoi să vă închipuiţi că, din marfa asta, trebuie să facem o naţiune.

Kogălnicene, mă, Carole, băi intelectualilor, ce naiba, nu se bagă nimeni?”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,291 views

Your tuppence

  1. Belle d”Imagination / 8 February 2013 0:12

    Merci frumos.
    Ştii, e ciudat, am pornit blogul dintr-un pariu ratat – aproape. Dar mi-am descoperit între timp vocaţia de zoon politikon şi am constatat că mă împlineşte.

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  2. nick manu / 7 February 2013 21:57

    ciudat, dar n-a reactionat nici un ‘telectual
    toti stau malc, cu musca pe caciula
    eu am dat articolul la niste ziaristi care tocmai se plangeau
    ca nu mai este “ca inainte”, zic “cand? inainte su dupa ‘!89”
    tacere – felicitari – aveti “balls” stimata Doamna
    keep up good work

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro