Naufragii, vunerabilităţi şi inseminări ale sufletului

Adrian Ţiglea

25 November 2017

Adrian ŢigleaCredinţa va fi fost, de la începuturile lumii, rezerva de încredere a omului într-un curs primitor al vieţii, care să-i poarte sufletul înlăuntrul pajiştilor înverzite cu bucuria de a fi. Şi când spun credinţă, nu circumscriu conceptul la zarea infinită a unui Dumnezeu bun şi veghetor peste lăuntrul omului şi al vieţii sale, dar mă gândesc şi la credinţa în prietenie sau iubire, credinţa în mersul împlinitor al zilei, credinţa în moştenirea strămoşilor şi în naşterea folositoare a vlăstarilor, credinţa în soarele care se îmbunează la timp potrivit sau în ploile care pătrund prin fecundare pământul întru rod necesar cuminţeniei trupului, aflat la început pe urmele domolirii senzaţiei apăsătoare de foame şi sete, iar mai apoi, pe urmele nostalgiei legării intime de un alt trup, de o altă conştiinţă, de un alt univers de demoni şi îngeri. Credinţa în părintele care te va iubi indiferent de scăderile de care vei da dovadă în lungul drum al existenţei; credinţa în copilul care, dincolo de vorbele şi faptele nepotrivite, va fi crescut, înzestrat cu demnitatea de a-şi iubi părintele, de a avea grijă de cea de pe urmă vremelnicie a sa pe acest pământ, însoţindu-l, în cele din urmă, cu o afectivă strângere de inimă şi de suflet, în clipa desprinderii de ţărâna efemeră a vieţii omeneşti; credinţa în dragostea care aşteaptă să-şi rostească acatistele tandreţii asupra unui trup hulit cu sentimentul aprig al singurătăţii; credinţa în trupul care se pricepe să răspundă mângâierii, credinţa în sufletul care, martor fiind la nuntirea intimă dintre graniţele genitale ale două fiinţe singuratice, nu se pierde cu firea în vremea spectacolului erotic, fiind la fel de înţelept în dezmierdarea de după sex; credinţa în limpezirea vremii, ivită după o tulburată aşteptare, spre a aduce lumina hranei şi a căldurii; credinţa în staţionarea vremelnică a depresiilor fireşti ale vieţii – fie ele scoborâte în suflet în urma părăsirii sau a morţii vreunui om pe care-l vei fi simţit jumătatea respiraţiei tale; credinţa în prezenţa de spirit a minţii tale, în faţa cruciadelor vieţii, fie acestea publice sau private; credinţa că, şi atunci când masa cea de toate zilele este frugală, există o aşteptare a belşugului care se va revărsa, la vreme potrivită, peste trupul tău îngândurat cu foamea.

Numai marile întâlniri ale vieţii – cu oameni fondatori ai fiinţei noastre, cu cărţi binecuvântate cu înţelepciunea, cu desfătări ale naturii şi ale dragostei, cu taine ale prieteniei şi împărtăşaniei culturale – ne vor fi de folos în timpuri de restrişte sufletească, sosite mai devreme sau mai târziu pe adresa intimă a conştiinţei noastre.

FEMEIE INGER

Copilăria rămâne, singură, păcatul credinţei în basmele optimiste ale vieţii, trăind cu sentimentul că, peste puţină vreme, sufletul îţi va fi luat în braţe dospite de afectivitate şi dor. Oricât de grea va fi fost viaţa, dacă părinţii sau chipurile adulte ale copilăriei noastre se vor fi priceput să ne îndoctrineze inima cu iubire, timpurile prunciei ne vor fi fost binecuvântate. Dumnezeu locuieşte acolo unde omul ştie a întinde mâini afective şi vorbe calde semenului său. Odată cu primele îndrăgostiri dezvelite sufletului nostru în vremea adolescenţei, singurătatea începe să mănânce din malul nostru sufletesc, prinzând, puţin câte puţin, a îngusta plaja nisipoasă a seninătăţii noastre. Cele dintâi singurătăţi, poposite în sinea noastră în timpul marilor respingeri sentimentale, deschid în suflet rănile neîncrederii de sine a trupului şi a fiinţei deopotrivă. Numai o mare iubire, de mai târziu, va fi în stare să calmeze îngrijorarea fiinţei noastre mult prea omeneşti privind singurătatea de a fi şi de a trebui să afli rost şi bunătate vieţii prin efort şi lacrimă proprie. Iubirea soseşte spre a ne reaşeza în albia senină a vremii în care, copii fiind, sufletul nostru se simţea la adăpost cu inima. Iubirea este, în sine, o formă de credinţă; sufletul prinde să se închine la candela prezenţei Celuilalt, invocând, prin rugăciune sentimentală şi acatiste ale dezmierdării, prezenţa curat religioasă a omului iubit.

Părinţii ar fi trebuit să ne povăţuiască cu adevărul că, dacă vom dori să fim iubiţi de-a lungul vieţii, este necesar a ne înarma cu muniţiile răbdării, priceperii, empatiei şi renunţării la excesul de sine sufletesc. Nu poţi spera să fii preluat în iubire, înainte de a te fi dezbrăcat, tu însuţi, de costumul încredinţării că ţi se cuvine totul – oricât de legitim ar fi acest sentiment. Iubirea se dobândeşte în vremuri de umilitate a inimii, când ceri fără a porunci şi oferi fără a sărăci.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Prima zi de doliu

Am fost amantă și mi-a plăcut. Dați cu pietre!

Bunica se pregătește să plece…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
928 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro