N’ayez pas peur!

Mircea Ciungu

27 January 2014

Mircea CiunguUrmează știrile pe larg. Un avion de mici dimensiuni s-a prăbușit în acestă seară într-o zonă izolată din Munții Apuseni. La bord se aflau doi piloți, patru medici și o asistentă medicală. Există informații transmise prin telefon de către unul dintre supraviețuitori, potrivit cărora pilotul și tânăra, care era studentă la medicină, nu au supraviețuit impactului. La această ora se fac eforturi pentru localizarea epavei și salvarea supraviețuitorilor. Primul ministru a dat asigurări cu privire la mobilizarea autorităților.

Mă aflu la o întâlnire cu primarul și consilierii municipali ai orășelului francez în care m-am refugiat de câteva luni.

Este o întâlnire electorală la care participă câteva sute de persoane, funcționari, antreprenori, comercianți, artizani, agricultori, profesioniști independenți. Sunt singurul medic din sală, întâlnesc câțiva pacienți și mă simt stânjenit. Oamenii sunt amabili, intră repede în conversație, se simte acea convivialitate de care cei de aici sunt atât de mândri. M-am înscris pe listele electorale, pentru ca am dreptul să votez. Am multe drepturi în Franța. Rousseau, Voltaire, Hugo, Jaures, De Gaulle, sunt printre cei prezenți. Vreau să votez – sunt parte a acestei comunități.

Zâmbesc din răsputeri și încerc să mă simt în largul meu. Îmi simt mușchii feței încleștați. Dau mâna cu primarul. Formule de politețe, simt un spasm în pleoape – o fi vreun semn?

Un avion a căzut în munți, undeva în România. Niște medici, o studentă la medicină cu câțiva ani mai mare decât fiica mea. Știrea mă urmărește, ca și ochii celor din jur. Ăsta este medicul care a venit din România. Enchanté, comment ça va docteur? V-ati acomodat ? Soția dumneavoastră a venit? S-a acomodat? Și fiica dumneavostră? Aaa, studiază medicina, foarte bine. Zâmbesc. Mi se pare ireal să mă aflu în sala asta. Cu un an în urmă eram într-o cabană austriacă plină de români, angajați prin diverse companii, veniți cu mașini de sute de cai și skiuri ultima strigare.

Patru medici dintr-o lovitură, ce s-o fi întâmplat acolo? Și dacă nu-i găsesc repede vor muri. Șocul, rănile, frigul…

Mi-am instalat o antenă pentru România, nu prea știu de ce. Ani la rând am urmărit stupizeniile debitate pe sticla televizorului, așteptând o fereastră deschisă către ceva, o împlinire, o direcție. Un spectacol fascinant pentru cercetarea psihiatrică. Ar fi fost distractiv dacă nu era vorba de viitorul unui popor. Vorbe mari, la naiba! Cui îi pasă? Ce popor? Care viitor? Acolo nu mai există viitor. Eu sunt aici, lângă agricultorii aștia care se dau cu bicicleta și ies Duminica la vânătoare de fazani. La televizor se vorbește despre șomaj, indecizia președintelui socialist și inundațiile care nu se mai sfârșesc.

epavă avion

Medicii care plecaseră pentru prelevare de organe, transplant, iarnă, givraj, pilotul era experimentat, chiar celebru, soțul nu știu cui, o modistă din București. A fost ideea nevesti-mi chestia asta cu antena pentru români. Luni în șir am refuzat să știu ce se întâmplă în țară. Am plecat deazamăgit, înfrânt, în special de bascularea valorilor și de indiferența prietenilor mei în fața invaziei rinocerilor. Am fost în piață, am strigat și am agitat pumnul ca un bolșevic furios, am făcut o groază de prostii, sperând că ceva bun s-ar putea întâmpla. Plagiatori, mincinoși, ciobani, analfabeți și hoți, cu pretenții de înainte stătători ai neamului. Și neamul care privește siderat, sau pleacă la Kaprun în Austria, la ski. Pentru detoxifiere.

Primarul, socialist și francez, a început să vorbească. M-am trezit izolat cumva în fața grupului compact al celor două, trei sute, care umpleau sala. Întregul consiliu municipal se afla în fața mea, imagini se derulau pe un ecran imens din spatele lor – trotuare reparate, o gradiniță, aleile cimitirului, luminația de Craciun și orga bisericii, veche de vreo mie de ani – așa că mi-am luat rolul în serios și am primit raportul cu demnitate și mândria unuia care face parte din comunitate. Eu, regalistul, eu conservatorul, eu medicul român, posesor al unui titre de sejour în Franța. ”Douce France, cher Pays de mon enfance”…

Eram stagiar, era iarnă, un pacient cu pancretatită acută, elicopterul spitalului, reparat cu chiu cu vai. Cine să-l însoțească? Zborul spre aeroportul din Caransebeș, rafalele de vânt, drumul de întoarcere cu Dan, pilotul, care a vrut să profite de ocazie și să-și antreneze reflexele. Loopinguri la două sute de metri înălțime, într-un montagne russe imaginar. Nu m-am gândit nici o clipă că am putea cădea. Aveam douăzeci și cinci de ani, moartea nu intra în calcul. Fata aia din avion avea douăzeci și patru. Ce știi la vârsta asta? Nu te gândești. Trăiești pur și simplu. Ești parte cu soarele, cu vântul, cu ploaia. Ești încă pur. Nu spui povești – ești povestea pur și simplu. Nu crezi în Dumnezeu, doar Dumnezeu crede în tine. Și într-o zi cineva decide în locul tău. Doamne, fă-i să o găsească, sau curmă-i suferința. Zâmbetul grimasă.

Vorbele primarului trec pe lângă mine. Aplauze. Aplaud. Urmează un deputat de l’assemblée nationale. Nimeni nu promite. Este vorba doar despre ce au reușit, sau nu, să facă. Nu au reușit să termine reparațiile la biserică, dar mă gândesc că de vină poate fi laicizarea asta cu care se laudă toți. Un Saint Barthelemy care ucide încet familie, credință, catolicismul francez. Hughenoții, câți au mai rămas, s-au mutat pe Wall Street, în City, fac motoare pentru Q7.

Nimeni nu cere voturi. Ăștia sunt socialiști, dar nu contează. Am dreptul să votez și voi vota în martie. Am votat la toate alegerile din România de după ’89. Inclusiv la referendumuri, mai puțin la cel cu Băsescu. Eram la Barcelona, dar nu m-aș fi dus oricum. Măcar și pentru a nu face ce ne implora cu mânie proletară Marele Gâdea. Maaaarele, inegalabilul, imberbul, superbul, tragic în măreția lui prometeică, angajat al domnului Voiculescu, Gâdea. Al naibii CTP, avea dreptate, oricum nu am schimbat nimic. Mă chemau să mă implic pentru Roșia Montană. Am impresia că orice temă serioasă se transformă în nisip. România a devenit o întindere de nisipuri mișcătoare. Dați-mi un singur punct de sprijin și vă promit că mă întorc acasă, în Timișoara, orașul meu iubit. Jean Moscopol, ce-a mai rămas din cântecul tău? Suferință, deznedejde? ”Am învins, s-a terminat, gata!”– glasul tatălui îmi răsună aici, venind din acel Decembrie mirosind a praf de pușcă și a sânge. Ai murit înainte să vezi ce-a mai rămas din oameni, vorba lui Vali Sterian. Ai murit înainte să mai apuci rușinea bâtei pe spinarea ochelariștilor de la Universitate. Ai plecat înainte să-ți râdă în nas un ins cocoțat peste țară pe umerii lui socru-său. Ai plecat înainte să mă vezi plecat.

Primarul mă privește în treacăt. Imagini cu copii care cântă, cu copii în excursie, cu bătrâni pe bicicletă. Câtă naivitate în comparație cu găunoșenia agresivă din piața publică, de la noi.

Cum să trimiți patru chirurgi cu un avion care nu are nici măcar rachete de semnalizare sau sistem de localizare automată? Vreau să mă întorc acasă ca să văd ce s-a întâmplat. Poate că au murit toți. Dacă au murit toți va fi un scandal monstru. Poate că în sfârșit se vor trezi și medicii și vor da cu pumnul în masă – prea au acceptat să fie tratați cu dispreț, mai ales cei tineri, mai ales cei ne-profesori, mai ales cei fără tați șefi de clinică, mai ales cei lăsați să trăiască cu două sute de euro pe lună. Aici o consultație se plătește cu douăzeci și trei de euro. Simplu, la vedere, cu cardul, ca la magazin. Dar medicii români nu au pumni. Aici au tras de păr un controlor de bilete și au oprit trenurile în tot nordul Franței. Aici, acolo, aici… Medicii români sunt călcați în picioare în fiecare zi. Au devenit imuni…

Închinăm un pahar de vin. Mese cu soiuri de brânză, struguri, charcuterie, cârnați. Totul are un aer modest, lumea se retrage în grupuri, discută, râd. Trec printre oameni, zâmbesc, da, tout va bien, m-am acomodat, îmi place orașul și de fiecare dată când repet asta o cred cu tărie. Un orășel de cinci mii de locuitori, cu bănci, supermagazine, o fântână arteziană, echipă de rugby și poliție locală care are în dotare Dacia Duster. Un orășel cu un cârd de rațe care își duc viața bălăcindu-se în Garonne, supravegheate princiar de o lebădă. O singură lebădă, care s-a acomodat și ea, împărțind râul cu un cârd de rațe. Integrare este un cuvânt francez. Vive la Republique!

Primarul mă roagă să rămân ca să gust patiseria. Urmează să aducă prăjiturile. Toată lumea așteaptă prăjiturile. Ca la noi, la nunțile alea interminabile. Zilele trecute am tăiat tarta, tardiționala Galette des Rois, care marchează Epiphania și sfârșitul sărbătorii Crăciunului și am găsit micuța statuetă reprezentând-o pe Sfânta Maria. Eram într-un grup de medici pe care i-am invitat la mine acasă. Medici români, ca și mine. Tradiția spune că cel care găsește simbolul, este încoronat rege, așa că mi-am pus coroana de hârtie pe cap. Moi, Le Roi. Eu, regele de hârtie al unei tradiții care respinge regii. La noi, popi negri, bărboși și încruntați, aruncă crucea în apă. Sacrificiu? Purificare? Superstiție?… Apa este rece în Ianuarie. La fel ca pădurea. La fel ca nepăsarea.

Prăjiturile oferite de Primărie sunt bune. O fată de douăzeci și patru de ani zace în frig, într-o pădure pierdută. O pădure de durere. Într-o țară în care bornele kilometrice sunt sprijinite pe cruci. Mă înec de spaimă. Ce naiba caut aici? Ar trebui să fiu pe o baricadă ca cei din Kiev, să arunc cu pietre spre aceia care au furat România, cei care mi-au furat țara. Mi-au furat speranța. Baricada va fi poate cel mai mare regret al vieții mele. Acea ultimă baricadă dincolo de care nu mai există drum, pentru că nu mai există viață. Patiserie franceză. Baricadă. ”Aux armes citoyens!”. La arme cetățeni, formați batalioane, și tu, deșteaptă-te române din somnul cel de moarte…Trezește-te Ioane, trezește-te Gheorghe! Tresar din gânduri. Ce-or crede cei din jur despre mine ? Puteam să stau acasă, să beau un pahar de vin, să urmăresc știrile. Aș vrea să-mi găsesc liniștea, dar nu va fi ușor.

Nu l-am crezut pe Cioran. Mi-au trebuit douăzeci de ani ca să accept să o iau pe același drum. Și, culmea!, trei luni am trăit într-o mansardă. Culmile disperării nu sunt foarte înalte. România nu-și va schimba fața și nici nu va muri vreodată. Nisipul are, ca și apa, calitatea de a lua forma vasului în care-l pui. Clepsidra se balansează ușor. Plecați deci, cei care v-ați pierdut orice speranță! Mă dor cuvintele lui Enrico Macias, habar nu aveți cât de tare poate să doară asta. ”J’ai quitte mon pays”…

”N’ayez pas peur!” Nu vă fie frică! Cuvintele papei Wojtila mă brăzdează, mă ard. Astă vară am văzut cuvintele astea pe un zid din biserica în care mă rugam pentru fiica mea. Eram în Toulouse, nu știam ce se va alege de mine. Și am văzut cuvintele. ”N’ayez pas peur”. Nu-mi amintesc un alt mesaj mai puternic. Îți trebuie curaj, dar dacă ai gheață pe aripi, curajul nu-ți mai folosește la nimic.

Am umblat iarna prin pădure, eram medic într-o comună din Munții Poiana Ruscăi. Am mers singur printre copaci îngropați în zăpadă, pe poteci imprecise, spre lăcașuri în care ardeau focuri și în care oameni și animale se încălzeau la un loc. Mă opream să ascult copacii trosnind. Liniștea era grea ca eternitatea. M-am trântit în zăpadă așa cum făceam în copilărie, cu brațele în lături, răstignit. O clipă m-am închipuit singur în univers. Dar nu era decât bucuria iernii, a zăpezii, a apropierii Crăciunului și a scurtei vacanțe care urma să vină. Nu eram rănit, nu eram rupt , lângă un avion rupt și el, între copaci mirosind a kerosen. Franța era ceva dintr-o carte despre Tartarin din Tarascon. Dar nimeni, nimeni nu mă poate acuza că nu am încercat. Viața mea nu încape într-un talk show televizat.

Vreau să plec acasă, adică acasă aici, în micul orășel din sudul Franței unde mi-am găsit refugiul. În sala asta, plină de localnici, mă simt încă prea român. Prea vizibil și nu neapărat în sensul bun. Deși toți încearcă să fie amabili cu mine. Am mâncat o prajitură și nu am aștiut ce să fac cu ambalajul. L-am mototolit și l-am strecurat în buzunar. O să găsesc vreun coș pe afară.

Am ieșit. Plouă. Mă strecor în mașină și pornesc motorul. Palele elicei încep să se învârtescă. Din ce în ce mai repede. Verific combustibilul, flapsurile, direcția, toate comenzile par în regulă. Încep să rulez ca să ies către pistă. Îmi pun centura. Privesc prin parbrizul șiroit de apă. N’ayez pas peur ! Nu-ți fie frică, Aurelia! Nu ne alegem soarta și nu refuzăm drumul. Prin valea umbrei morții… Nu sunt religios, dar am citit psalmul 23. Așa cum am citit Proverbele, așa cum am citit restul Cărții, și alte cărți, multe alte cărți. Văd moartea în fiecare zi, pentru că pacienții mei au, unii, peste o sută de ani. Și de fiecare dată când o întâlnesc o privesc uneori cu teamă, alteori întrebător sau doar curios, dar întotdeauna cu respect. De data asta este altceva. Undeva, într-o pădure, niște oameni, frații mei – în Franța am învățat că medicii sunt confrati, adică mai mult decît colegi – sunt pe moarte. Avionul care îi ducea să salveze vieți a fost doborât. Cine a spus rugăciunea la căpătâiul tău, fetițo?

Pornesc ștergătoarele. Privirea mea este confuză dar nu ploaia este de vină. Plec spre casă.

Urmează știrile : Primii care au ajuns la locul accidentului au fost săteni și pădurari din zonă. Pilotul avionului și tânăra studentă la medicină au decedat în urma rănilor. Condițiile în care s-a produs accidentul de avion nu au permis autorităților să tragă vreo concluzie sau să stabilească un standard de acțiune pentru ca în viitor să nu se mai producă astfel de accidente. Ministrul de interne și-a înaintat demisia de onoare. Continuăm știrile…

România este o țară din estul Europei cu o suprafață de două sute patruzeci de mii de kilometri pătrați și o populație al cărei număr este incert. Un număr necunoscut de români au părăsit țara din diverse motive. Regimul politic este democratic, libertatea și dreptul la opinie sunt stipulate în Constituție. Președintele este ales liber și numește primul ministru. Presa reprezintă una dintre puterile statului având o influență importantă asupra populației. România este membră a Uniunii Europene și a NATO. Climatul este temperat continental. Sportul național este oina. Distracția preferată a unei bune părți a populației este talk show-ul oferit cu generozitate de către televiziuni. În rest, nu se întâmplă mare lucru.



Citiţi şi

Jeg, glumițe, dictatură

„Să săriți, cumva, dacă ratez iarba”

Amar Pelos Dois

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
9,511 views

Your tuppence

  1. Maria / 31 March 2014 8:31

    Din pacate viata trece prea repede, nu avem ce face.
    In Romania presa este in totalitate comerciala, sunt publicate/promovate doar subiectele care primesc multe like-uri.
    In politica se pot face lucruri bune, doar din interior, prin dialog si respect.
    Scandalul dintre “palate” a condus la o subrezire substantiala a sistemelor de putere corupte, iar Romania a progresat, incet, dar pe baze sanatoase.
    Asta nu inseamna ca a crescut nivelul de trai la nivel national, sunt cativa poli de crestere cu PIB peste media europeana (Bucuresti si Timisoara).

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Care au fost cele mai viralizate subiecte in presa online si pe bloguri? (W5, 2014) | refresh.ro / 3 February 2014 12:16

    […] N’ayez pas peur! – catchy.ro574 shares 231 comments 1479 likes 4 tw. trackbacks 391 tw. followers […]

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  3. bono / 30 January 2014 21:19

    Emotionant … citindu-l retrospectiv ma cutremur!
    De ce trebuie sa plecam de ACASA? De ce trebuie sa luam calea PRIBEGIEI pentru o mana de hoti (aceeasi) care ne modeleaza destinele?
    De ce nu putem da si noi foc la cauciucuri la Universitate si sa strigam “Ho! Ajunge!” ?

    Thumb up 1 Thumb down 3
    Reply
  4. Ricochet / 30 January 2014 9:07

    Romania e o tara fara nici un Dumnezeu. De aici pleaca totul…

    Thumb up 1 Thumb down 3
    Reply
  5. Dana / 29 January 2014 13:19

    dureros – chiar nici o speranta.
    dar, nu va fie frica …

    Thumb up 1 Thumb down 3
    Reply
  6. CON / 28 January 2014 21:32

    Hidden due to low comment rating. Click here to see.

    Poorly-rated. Like or Dislike: Thumb up 1 Thumb down 4
    Reply
  7. VALI IONITA / 28 January 2014 18:45

    Hidden due to low comment rating. Click here to see.

    Poorly-rated. Like or Dislike: Thumb up 1 Thumb down 4
    Reply
  8. Popa Gheorghe / 28 January 2014 18:22

    Hidden due to low comment rating. Click here to see.

    Poorly-rated. Like or Dislike: Thumb up 1 Thumb down 4
    Reply
  9. Adriana Suciu / 28 January 2014 16:34

    Dureros…. Pentru noi, pentru copiii nostri….

    Thumb up 3 Thumb down 4
    Reply
  10. Roxana / 28 January 2014 13:52

    Mi-a venit sa plang. Am plecat din tara cand mi-am dat seama ca oricat ne-am lupta cu morile de vant nu mai exista viitor. orice incerci sa faci este ingropat cu grosolanie si reprosuri, stricat si calcat cu cizmele in picioare. Copilul meu are dreptul la ceva mai bun. Eu am dreptul sa traiesc decent, sa vad lumea, sa cunosc oameni ,,sa respect legile in aceeasi masura ca si cei din jurul meu, fara a fi careva privilegiat. daca platesc o amenda stiu ca si vecinul o fi platit-o indiferent ce pozitie are..si primarul si presedintele tarii. Imi scot palaria in fata celor care se incapatineaza sa ramana si sa lupte…sau sa zaca si sa se multumeasca ca respira si mananca. Inca astept un pensionar kamikaze care sa intre blindat cu explozibil intr-un politician important. Daca pana implinesc 90 de ani (sau inainte sa mor) nu va face nimeni asta o voi face eu. Romania de azi este mostenirea comunismului si a ultimilor 20 de ani de exterminare a intelectualilor, a specialistilor, a cercetarii, a culturii..a oamenilor capabili si doritori sa faca ceva de calitate. Au ramas numai caloriferistii pusi sefi de institutii.

    Hot debate. What do you think? Thumb up 4 Thumb down 4
    Reply
  11. Lili Craciun / 27 January 2014 22:45

    Stau în România pentru că e prea târziu ca să plec. Dar, din toate puterile mele, am să strig tuturor celor care mai aveți o vârstă care să vă permită să vă realizați în altă parte: plecați, aici nu mai este nici o speranță. Poate că este vina noastră a tuturor, că am ajuns într-un punct în care nu o mai zărim. Indiferent însă a cui e vina, rezultatul este dezastruos. Nu vă speriați că nu mai aveți patrie. Patria este aceea care îți oferă siguranță ție și copiilor tăi. Din păcate, România nu mai este patrie, nici măcar a noastră, a celor care am rămas aici.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 17 Thumb down 8
    Reply
  12. gabriela / 27 January 2014 20:49

    Multa , multa emotie am simtit citind acest text….M-a impresionat foarte tare! Si dincolo de durerea tragediei, am deslusit clar durerea romanului care a plecat intr-o lume mai buna pentru ca tara lui a devenit o lume rea, de care nu se poate lepada niciodata pentru ca ii curge in vine….
    Imi plinge sufletul….
    Superb text!

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 14 Thumb down 3
    Reply
  13. Dan Badea / 27 January 2014 14:28

    un text extraordinar! o marturisire plina de compasiune, tristete, disperare, umilinta, speranta, regret, dor! un text extraordinar, pe care eu, care scriu de 25 de ani nu l-as fi putut scrie. multumesc!

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 15 Thumb down 3
    Reply
  14. danes / 27 January 2014 14:24

    aici, acasa , ne copleseste deznadejdea si…frica.ce mare lucru s-ar putea intampla pentru a schimba aceasta perceptie ?

    Hot debate. What do you think? Thumb up 6 Thumb down 4
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro