Ne facem mari şi devenim mai mici?

Liana Oprea

17 October 2012

Puțini dintre noi își păstrează, la maturitate, curajul de a visa până la cer, puterea de a modela lumea și îndrăzneala de spune ceea ce se vede. Foarte curând, copiii încep să învețe ce e adevărat și ce e fals, ce e corect și ce e greșit, ce e posibil și imposibil, de la niște foști copii cu visele năruite. Foarte curând, ei află că cerul nu poate fi decât albastru, soarele, doar galben, zăpada, numai albă. Acceptarea simultană a tuturor posibilităților e declarată o eroare, iar una din primele lecții este umilirea omului mic de către omul mare. Astfel dresați, ni se mai retează aripile cu câte puțin în fiecare an, până ajungem să ne rușinăm cu reprezentările despre lume ale copilului care am fost. Misiune încheiată.

Când un copil vrea să crească mai repede ca să ajungă „om mare” nu cred că o face pentru că urăște să fie copil, ci fiindcă vrea să scape de condescendența și disprețul cu care e privit în statutul său. Nu cred în puterea omului matur de a discerne realitatea mai bine decât un copil. Nu există argumente în favoarea acestui fapt. Cele care există se referă la organizarea realității, respectiv la o capacitate de a face lumea suficient de mică încât fiecare lucru din ea să încapă într-un sertăraș dintr-un fișet ordonat alfabetic și pe categorii. Asta nu e o lume mai reală, ci doar una indexată după niște criterii considerate acceptabile – deci cât se poate de arbitrare.

Îmi aduc aminte primul șoc aplicat de învățătoare cu satisfacția șefului de HR care te angajează la multinațională și după ce-ți debitează politicile și crezurile companiei concluzionează plin de sine: „welcome to the real world”. Îmi plăcea să desenez, așa că la tema „Toamna” am făcut, credeam, cea mai frumoasă acuarelă din clasă. Cerul avea toate culorile, de sus până jos. Deja văzusem că fulgii de zăpadă sunt colorați. Așa că lovitura a venit de nicăieri, atunci când tovarășa m-a certat spunând că desenasem cerul greșit. M-am simțit cumplit de nedreptățită și de umilită, pentru că eram sigură că făcusem ceva frumos.

Puțini dintre noi – geniile și nebunii, s-ar spune – reușesc să reziste asaltului de ajustări al „lumii reale”. Unii ar spune că ajustările sunt necesare pentru a ne înțelege între noi. Dacă e așa, se vede cât se poate de clar că măsura e departe de a fi eficientă. Oamenii mari mai păstrează suficiente amintiri despre copilul care au fost cât să simtă invidie față de mica ființă încă liberă, încă luminoasă, încă încrezătoare și intactă. Cu minuțiozitate, strivesc vis după vis, sfărâmă posibilități, distrug impetuozitatea și introduc în scenă tristețea, înfrângerea, nesiguranța, limitarea. „Ca să te poți descurca în lume.”

Grozavă adaptare. Când ne facem mari pe dinafară, ne micșorăm pe dinăuntru. Învățăm să mințim, să ne prefacem, să ne maimuțărim. Ne e frică să spunem ce credem, pretindem că știm când nu știm nimic, ne preparăm o multitudine de cocktailuri de nefericire pe care le plătim apoi la psiholog. Nu mai râdem când ne vine să râdem și nu mai plângem când ne vine să plângem. Nu mai îndrăznim să fim sinceri fiindcă sinceritatea e o prostie. Aparențele sunt mai importante decât înlăuntrul. Lucrurile simple le facem complicate pentru a ne justifica atitudinea și acțiunile. Descoperim (prea?) târziu că tot procesul de maturizare e o înșelătorie care nu aduce nimic bun. Visele cu ochii deschiși sunt „pierdere de vreme”. Ideile ingenioase sunt „imposibile”. Alegerile neconforme cu norma – „dubioase”. Teama de respingere, ridicol și singurătate ne încremenește în ființe anoste, anonime, „comme il faut”. Dorințe mici dosite în suflete mici și înfricoșate, pe care teama de iubire le acrește și le smochinește. Idealuri mici în haine de paradă. Inimi mici sub mușchi și silicoane. Ochi lipsiți de strălucire pe fețe fără riduri.

De ce e ori nebun ori beat un om care cântă în gura mare pe stradă, și nu mai e copil? De ce, dacă nu e nici pe departe atât de dăunător ca un politician care strigă de la tribună sau ca un părinte care-și bate copiii fiindcă nu poate face față energiei lor? Și de ce trebuie să ne conformăm, formatăm, normalizăm, maturizăm, realizăm, ajustăm – câtă vreme rămânem tot ființe umane?

„Visătorii” și „poeții” sunt priviți cu aceeași condescendență disprețuitoare cu care sunt priviți copiii. Li se spune: „e interzis, nu e bine, nu poți, n-o să reușești, e o nebunie, cât ești de naiv”. Li se spune: „dacă n-am fi noi, voi ați muri de foame”. Dar dacă n-ar fi ei, acești copii mari, omenirea ar fi o adunătură searbădă, înapoiată și lipsită de culoare. Fiindcă n-am auzit până acum de un explorator, inventator sau creator de geniu care să nu viseze cu ochii deschiși. Ei n-au nevoie să doarmă în patul lui Procust.



Citiţi şi

Timpul maturizării – L’Avenir/Things to Come

Fițe, figuri vs eleganță și stil

Şcoala acasă… un bine?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,451 views

Your tuppence

  1. Liana Oprea
    Liana / 19 October 2012 11:18

    Mă bucură veștile tale, Belle:)

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Belle d”Imagination / 19 October 2012 0:47

    Eu am chef să cânt, cânt. Chiar şi pe stradă. E obicei din copilărie şi nu cred că e dezirabil să scap de el. Doar de a plânge când mi se rupe inima mă feresc, fiindcă nu-i pasă nimănui de suferinţa mea şi e mai bine să zâmbeşti decât să fii trist.
    Încă râd, încă mai dansez aiurea şi în niciun caz nu îmi e ruşine de mine.
    Aşa că evident, o mulţime din jur mă acuză că-s imatură şi copilăroasă.

    Înseamnă că sunt încă tânără.

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro