Ne mai distrăm mult pe seama perlelor de la Bacalaureat?

Marilena Guduleasa

24 July 2014

Marilena GuduleasaDespre admiterea la facultate pe baza unui eseu motivaţional şi/sau media de absolvire am tot văzut prin filmele americane şi recunosc că mi s-a părut întotdeauna ciudat. Din două, una: ori era vorba despre o scrisoare tip, de genul scrisorii de intenţie, în care se folosesc nişte fraze de lemn şi un pumn de cuvinte cheie, ori despre o compunere simţitoare, gen testimonialele pe care le scriu unii blogeri despre ei şi pe care dacă le citeşti rămâi înmărmurit de admiraţie, ca o nava comercială ancorată în port, pe lângă care plutesc lin yachturi snoabe şi bărcuţe elegante.

De-abia am trecut cu fiica mea prin experienţa unui examen la care media generală/anii de studiu a avut o pondere de 50% în media de admitere. Ştiu cum s-a “tras” pentru ca media aceea să fie cât mai aproape de 10 şi mai ştiu şi cum au “cooperat” profesorii la atingerea acestui deziderat aberant. S-a ajuns la situaţii de genul: media generală 9, media la evaluările naţionale 6, sau chiar mai puţin. Copiii au intrat la licee de prestigiu şi-au făcut meditaţii la toate materiile, nu pentru performanţă, ci ca să treacă clasa. Ca să nu mai spun că se intră la liceu cu medii sub 5, se ajunge la finalul clasei a XII-a fără nicio altă triere, apoi ne mirăm că rata de promovabilitate la Bacalaureat este sub 50%.

Şcoala românească supravieţuieşte prin elite şi atât. Ne mândrim cu olimpicii şi e foarte bine că ne mândrim, dar ei pleacă din ţară să studieze la universităţi de prestigiu. Noi rămânem cu marea majoritate, căreia îi mai dăm o şansă să îşi continue studiile la facultăţile noastre, unde îi ajutăm să intre pe baza unui eseu numit “motivaţional”. Apoi publicăm liste lungi de “perle”, pe toate forumurile, blogurile şi reţelele de socializare, de parcă ar fi de râs, nu de plâns, că un absolvent de liceu îl confundă pe Nichita Stănescu cu o nebună pe care o plimbă toate televiziunile, din platou în platou, ca pe femeia cu barbă la iarmaroacele de pe vremuri.

În perioada noastră interbelică, într-adevăr, admiterea la facultate se baza pe obţinerea unei diplome de maturitate. Nu ştiu dacă media conta, sau nu. Dar tot în acea perioadă puteai trece acest examen şi studiind acasă, fără să frecventezi neapărat o şcoală publică. Te prezentai la sfârşit de an în faţa unei comisii care îţi evalua cunoştinţele dobândite prin studiu individual. Puteai trece doi ani într-unul. Iar asta era posibil, mă gândesc eu, şi fiindcă programa era în aşa fel structurată şi manualele în aşa fel concepute încât să înţelegi ceva din ele.

absolvenți

Sunt întru totul de acord că există nişte reguli de redactare a unei scrisori de intenţie, a unui eseu. Dar în şcoală aceste reguli sunt predate sub forma unui şablon. Se folosesc nişte exprimări stas, care se regăsesc în barem, iar nefolosirea lor duce la depunctare. Nici nu poate fi vorba despre creativitate. În ceea ce priveşte motivaţia, cu foarte puţine excepţii, este una destul de clară pentru mine: pare mult mai facil să copiezi de pe net un eseu drăguţ, cum sunt cu miile, decât să te pregăteşti serios pentru un examen de admitere, la care să toceşti două-trei manuale din scoarţă în scoarţă.

Nu spun că niciun absolvent de liceu nu ar fi în stare să scrie câteva fraze bine articulate şi argumentate despre el însuşi, despre realizările lui de până în acel moment şi despre aşteptările pe care le are vis à vis de cariera la care visează şi domeniul în care îşi doreşte să se pregătească pentru viitor. Şi totuşi la facultăţile serioase din România se susține examen de admitere, chiar dacă statisticile arată că, faţă de anul trecut, concurenţa s-a mutat către zona “motivaţională”.

La o emisiune televizată au fost invitaţi doi proaspăt bacalaureaţi, cu medii record: un băiat de 18 ani, absolvent al unui colegiu naţional de top şi o doamna de 38 de ani, absolventă a cursurilor serale ale unui liceu tehnologic. Mi s-a părut foarte interesantă ideea doamnei cum că elevii ar trebui “aduşi” la performanţa de a obţine o diplomă de bac şi nu bac-ul făcut mai accesibil elevilor. “Nu pot compara performanţa şi nici cunoştinţele mele cu ale tânărului de lângă mine”, spunea ea, deşi mediile lor erau egale, iar valoarea diplomei de bună seamă la fel. Realism sau modestie?

În timp ce tânărul de 18 ani fusese deja acceptat la o universitate de pe alte meleaguri şi se pregătea să-şi ia zborul, ea ştia că şansele de a urma o facultate sunt destul de reduse, iar diploma proaspăt obţinută nici măcar nu-i oferă garanţia obţinerii unei recunoaşteri pe piaţa muncii din România. Pentru ea fusese un vis şi o provocare să meargă la şcoală şi să-şi completeze studiile întrerupte în adolescenţă. O ambiţie personală, epuizată înainte de a îndrăzni să privească şi să spere “mai sus”.

Pentru comisiile universităţilor din străinătate, eseul unui aplicant din Europa de Est poate fi extrem de edificator. Cu siguranţă dorinţa şi motivaţia unui asemenea candidat pot da naştere unui eseu scris, nu doar după toate regulile literare, dar şi din inima. Când ştii că cele câteva rânduri scrise de tine pot face diferenţa între o viaţă de excepţie şi una mediocră, nu-ţi permiţi greşeli, nici de ortografie, nici de vocabular.

Când aplici însă pentru o facultate din România, iar în comisie sunt profesori care fac parte, ca şi tine, din acelaşi sistem, foarte greu ai mai putea constitui o surpriză pentru cineva. Din punctul acesta de vedere, admiterea ar trebui să fie mult mai grea decât pentru un candidat care rezolvă un test grilă. Din păcate, nu-i deloc aşa, iar mie mi se pare un simulacru de departajare a celor care vor să urmeze o facultate pentru a învăţa sau pentru a nu munci şi a rămâne încă o vreme în întreţinerea părinţilor, ale căror orgolii de a avea un copil student le satisfac. Tragere de inimă sau tragere de timp…

Cred în continuare că acest gen de admitere este un alt experiment, ca multe altele care l-au precedat şi care transformă, din când în când, câte o generaţie într-un eşantion de observaţie. Dar recunosc că aş fi tentată să îmi supun copilul unui asemenea exerciţiu. Fără miză, pentru folosul nostru personal şi întru mai buna cunoaştere. Nu, nu a limbii române, ci a înclinaţiilor lui, a ceea ce-şi doreşte să facă în viaţă, ce crede că i s-ar potrivi mai bine. Fiindcă, în goana după note maxime la toate materiile şi la toate examenele, eu cred că pierdem din vedere esenţialul: scopul acestor eforturi de a accede în cele mai bune şcoli şi cele mai cu moţ facultăţi.

Şi, de ce nu, poate că ar fi util ca şi noi, părinţii, adulţii, să ne mai punem din când în când pe hârtie “intenţiile” în ceea ce priveşte viitorul. Al nostru şi al copiilor noştri. Să punem la păstrare hârtiuţa şi să revenim din când în când la ea, cu modificări, adăugiri sau complete schimbări de stil şi abordare.

Uneori viaţa mai poate fi scrisă şi într-un eseu, nu doar în stele.

Citiţi şi

Mamă, caut job. Sau, mai bine, lăsați…

Este o zi mediocră de luni

Copiii noștri, sclavii noștri

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
995 views

catchy.ro Web analytics

catchy.ro