Ne stă capul numai la picioare?

Liana Oprea

10 February 2013

Citeam undeva – sursa nu e relevantă pentru subiect – o speculație care justifica supremația omului: nu inteligența, nu capacitatea de a folosi unelte, ci faptul că era cel mai zărghit animal din junglă. Teoria poate explica multe din deviațiile pe care omul și le-a reclamat în exclusivitate. Preocuparea excesivă pentru aparențe, pornirile împotriva supraviețuirii speciei, tendințele genocide și autodistructive, utilitatea inițială transformată în modă dusă la absurd, uneori cu efecte crude. Interesul obsesiv pentru părțile componente ale corpului, pentru piesele de vestimentație și accesorii, pentru mânuirea formei cuvântului în detrimentul expresivității și fondului comunicării. (Curentul baroc poate că este una din cele mai autentice expresii ale acestei caracteristici deloc neglijabile.)

Exagerarea, fiind o chestiune de percepție, intră în anonimatul cotidian odată ce este răspândită ca normă. În plus, ne-a plăcut mereu să testăm utilizările cele mai excentrice ale invențiilor noastre. De îndată ce primul savant a descoperit roata, a apărut probabil altcineva care s-o rostogolească în capul cuiva de pe o culme de deal, ca să vadă ce se întâmplă. Dintre invențiile mai puțin nocive, dar apărute tot ca răspuns la o nevoie, încălțămintea pare una din cele mai benigne. În sfârșit, asta dacă le ignorăm în continuare pe femeile chineze cu labele picioarelor mutilate pe viață ca să încapă în încălțămintea care trebuia să facă din ele niște doamne dezirabile și elegante. Din perspectiva asta, povestea Cenușăresei poate fi reinterpretată ca un horror inventat de un psihopat misogin.

Revenind, dacă ignorăm moda picioarelor legate și câteva basme pentru copii, fetișul pentru labe (sic!) e mai degrabă unul inocent. Dacă șapte miliarde de ființe vor să-și contemple extremitățile, mare pagubă nu cred că se produce. Poate că niște împerecheri sunt împiedicate să se realizeze, dar cam atât – am auzit odată un bărbat declarându-se dezamăgit definitiv pentru că degetele de la picioarele proaspăt fostei prietene nu s-au dovedit corespunzătoare la prima vizionare.

Printre amintirile din adolescența proprie este și una legată de încălțămintea băieților – care cântărea enorm în evaluarea persoanei și verdictul final. Acestei apucături apuse nu i-am găsit corespondent în educație sau mediu. Din câte știu, poate să fie una din cele mai misterioase coordonate ale eului. Ce să mai vorbim, este nevoie, grav, de un studiu despre semnificația pantofului în civilizația cunoscută și mentalul colectiv. Și de niște psihologi de pantofi. Și de o mișcare care să militeze împotriva accesorizării omului de către om, o alta care să pună în vedere că mai există și o minoritate marginalizată de oameni fascinați de șosete care au și ei drepturi, și un Tribunal Internațional al Accesoriilor unde să se judece imparțial cazurile.

Oricât de inteligenți am fi ca rasă, viețile noastre relativ scurte ne pun într-o postură individuală vecină cu amnezia. Trebuie să apelăm la istoria documentată, și nu la amintirile subiective, ca să înțelegem în perspectivă traiectoriile omenirii. Eu, de pildă, n-am vorbit niciodată cu un călăreț din armata persană a secolului XVI. Dacă n-aș fi citit despre originea faimosului toc de la încălțăminte, aș fi continuat să nu port tocuri din comoditate, sau să le port din cochetărie. Și în primul, și în al doilea caz, încălțămintea cu toc ar fi ceva la ordinea zilei, pe care toată lumea o asociază unor idei ca sexy, feminin, elegant.

Feminin? Un călăreț persan? Să fi fost o modă a curții? – se mai cunosc cazuri în istorie când bărbații se împopoțonau mai ceva decât femeile. Revelația pe care atât de stângaci-teatral încerc s-o împărtășesc este: primul pantof cu toc a fost creat din utilitate, pentru cea mai puternică armată de cavalerie a vremii, partea din spate a încălțării fiind astfel concepută ca să agațe scara, oferind stabilitate mai bună în șa.

La curțile Franței (celebre și pentru dispozitivul-degetar de scărpinat în cap, prin perucă), pantoful cu toc și-a câștigat supremația ca simbol al statusului iar, acolo unde înălțimea tocului n-a mai putut face fizic față, inventivitatea modiștilor a introdus culoarea – pe roșu avea voie doar regele. În sprijinul tezei cum că istoria nu ne învață nimic, recent, o faimoasă marcă de pantofi s-a războit cu alta pentru exclusivitatea tălpilor roșii ale papucilor, de data asta în majoritate adresați pieței feminine. În toată nebunia după încălțăminte, transferul tocului de la femei la bărbați pare un amănunt derizoriu. Totuși, ca să nu rămână povestea în aer, consemnez că el s-a petrecut, spun cele mai multe surse, din dorința doamnelor de a-i imita pe domni, până când primele și-au apropriat de-a binelea moda inițial masculină. Iată deci că nici transsexual-izarea modei nu e o noutate. Transferul nu e nici unidirecțional, după cum se vede din hainele din ce în ce mai trandafirii ale bărbaților de azi.

Iată deci cum, în câteva secole simple și rapide, un obiect menit să fie util se transformă într-un simbol de status, apoi într-unul de eleganță, ambele complet incomode și în contra înlesnirii mersului pe două picioare. De altfel tocul înalt al nobilimii franceze a secolului XVII afișa superioritatea unui purtător care nu făcea mai mult decât câțiva pași pe zi, spre deosebire de vulgul silit să tropăie prin noroaie.

Dintre multiplele explicații ale modei „cu toc” la femei o citez, în final, pe cea mai amuzantă (deși nu neapărat absurdă) – a feministei radicale Sheila Jeffreys. Ea susține că tocurile nu doar obligă femeia la o postură plăcută bărbaților, ci, mai mult, cauzându-i discomfort, o împiedică să o ia la sănătoasa. La cât de ingenioși ne-am dovedit cu niște obiecte nevinovate ca învelitorile pentru picioare, bine că n-am descoperit încă fisiunea atomului!



Citiţi şi

Jean Touitou – “Nu e nevoie să îţi arăţi sânii ca să fii sexi!”

Unde dispar iubitele după căsătorie

Nu moda, nu anotimpurile te pun pe drumuri în căutarea hainelor

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,820 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro