Necazul

Andrei Crăciun

19 January 2016

Andrei 2

– de ce e bine, din când în când, să dai bani la lăutari –

Îmi place să vă povestesc, din când în când, nu des, ce se mai întâmplă în viața mea de om. V-am relatat prompt și când am fost la discotecă și era să pățesc… mă rog. Ehe, era vară pe atunci!

Acum, în plin ger siberian, să vedeți ce-am pățit. Am pățit un nou necaz. Mi-au cântat lăutarii la masă. Să vă spun cum a fost.

Îmi dau întâlnire cu doi cetățeni la o cârciumă frecventabilă și, de aceea, frecventată de noi. Numai că ne pun ăia în drum, la intrare, ca pe ultimii clienți, ceea ce nu eram.

Plecăm, afară e tot mai frig, căci în oraș se strecurase noaptea, intrăm repede într-un restaurant cu specific mai românesc, unde s-a filmat mai demult un mare film de cinema, pe care noi îl știm pe de rost. Aici, frumos! Cântau lăutarii în zare, pe la mese se ura „la mulți ani!” și se urla tradiționalul „hău-hău-hău!”. Aflăm că e ziua la un domn, „Marus”. Îi urăm și noi, în gândurile noastre cele mai intime, cele bune lui Marus, și ne vedem de treabă.

Constatăm că putem cina degustând și niște organe. Alegem o sută de grame de splină, la opt lei. Pomană! Prost să fii să nu iei. Mai luăm inimă și rinichi, toate de porc, dar acestea nu în vederea consumării (posedăm, totuși, inimă de oameni!), ci doar ca să le pozăm pentru a vedea prietenii noștri virtuali de pe rețelele sociale că avem – fie și din când în când – ce pune pe masă. O, ce seară minunată!

Se încinge atmosfera. Dezbatem posibilitatea unei catastrofe care să se abată cândva peste „Hanul Drumețului”. Și ce-o să fie atunci, Doamne ferește?! Ne puntem toți hashtaguri cu #jesuisdrumetz, ce altceva?

Se spun, iată, nimicurile necesare pentru o bună atmosferă, se evocă o situație: un scriitor ieșean care – în fantasticii ani ’90 – a scris opt cărți de Sandra Brown, având, pe cârca numelui marii scriitoare americane de bestseller-uri de dragoste, un succes comercial teribil. Legenda spune că strânsese parale de-și luase și casă pe pământ! I-auzi, al naibii.

La masă, deci. Minding my own business, cum s-ar zice, dacă am fi în „Strania poveste a lui Benjamin Button”. Dar nu suntem. Nu zicem.

Noi, liniștiți – nici nu bănuiam ce avea să se întâmple. Eu, acum, de ce să vă mint, am văzut că ușor-ușor șireții lăutari îi luau la mână pe cetățenii de pe la mese, înconjurându-i și cântându-le, după pofta inimii. Zic: așa o fi obiceiul pământului, eu de unde să știu, că doar n-am mai fost. Mă’, se apropiau. I-au susurat în ureche și lui Marus, zic – da, e normal, e ziua băiatului, lasă să-i susure, nu ne privește.

Noi băteam câmpii în continuare, deplângând soarta presei, în general, și a noastră în particular – oameni bătrâni cu părul alb sau, dimpotrivă, loviți de calviție, cu burți și gușă și gută sau morți de slabi – toate (n-ați crede, dar e adevărat!) de la foame.

Și am slăbit vigilența, nici nu i-am simțit când ne-au lucrat. Trupă mare, nu glumă! Cinci muzicieni, toți desăvârșiți.

Auzisem de la un prieten care știa mersul: nene, dacă sar pe tine, nu te uita în ochii lor. Altfel, nu mai ai scăpare! Las privirea în jos și cercetez până la atom un punct negru pe care mi s-a părut că-l văd pe masă. Ciugulisem din splină, împărțeam patru oameni (amicul era cu doamna, eu și terțul – nu prea) o apă minerală, nu păream prea avuți și nici nu eram.

lautar-de-bucuresti

Dar pe noi ne-au atacat! Așa atacă ei – îi identifică pe cei slabi și îi devorează. Terțul, claustrofob, agorafob, timid, introvertit, se panichează și apucă să se uite către ei! Fatalitate. Ce poftă de muzicuță or fi văzut ei în ochii terțului – asta nu mai putem ști! Cert e că ne-au împresurat și au declanșat asupra noastră un tir devastator de acorduri muzicale. Ne-au interpretat „Sunt vagabondul vieții mele” și o altă melodie de pahar, care nu era, însă, și în repertoriul nostru. Interpretau frumos, virtuozi, nimic de zis, doar că noi eram cam subțiri pe portofel.

Revenindu-mi din șoc, strecor , totuși, stânga în buzunar, pe pipăite scot de acolo singura mea bancnotă, singurul Nenea Iancu de care beneficiam în viață (milion curat, muncit cinstit!), îmi zic în gând că asta e răzbunarea lui Eminescu (că de ziua lui era toată chestia) și nici una, nici două, îl arăt luminii, căci era prea târziu și nimic nu se mai putea face. Ca la un semn, fețele lăutarilor se înseninează.

Terțul ia vinovat milionul de lei vechi și îl vâră în vioara violonistului. Rămânem în tăcere, cu fețele întunecate ale oamenilor săraci care pierd banii la lăutari. Ne-au făcut! Am fost gâște.

Dizeuzul ne cântărește starea sufletească și ne zice de la obraz un minunat „Supărat sunt, Doamne, supărat”. Sfâșietor. După ce și-au făcut mendrele cu noi, ușor-ușor, lăutarii s-au îndepărtat, lăsându-ne pustiiți.

Acum, îmi vine să scriu ca-n Caragiale: „Viaţa, onorul nesigure. Tremur viaţa me, nu mai putem merge cafiné”. Dar atunci, noi nu. Ne-am ținut bățoși, zicând că asta e, că se întâmplă, că așa e prima oară, când nu știi…

Trei mese mai departe, la Marus, petrecerea dădea în clocot. Pe cale de consecință, lăutarii i-au luat iar pe mesenii ceia la mână și bine le-au făcut. Le-au cântat și șlagăre evreiești, și niște nemuritoare grecești. Și-au dansat invitații de-au rupt pe la opinci, doar noi, loviți de deznădejde, după resemnarea trucată, plângeam de necazul ce ne apăruse în cale.

Și așa, plângându-l pe Nenea, prematur dispărut din portofelul personal, m-am dus acasă. Zic: să vezi că de-acum nu mai sunt om, dar nu e așa, îți revii, îți revii. Și a doua zi este o zi. Și toată seara asta blestemată o să rămână seara în care ne-au atacat lăutarii în cârciuma cu mistreți și cerbi, ba chiar și un urs mic, la intrare. D-asta zic: e bine din când în când să vă mai vulgarizați, să mergeți și să dați bani la lăutari, să vă lăsați jecmăniți în numele artei. Așa (și numai așa!) se construiește un mic patrimoniu, un mic muzeu al harfelor de altădată.

După toată întâmplarea, a început să ningă, de ziceai că l-au împușcat iar pe Ceaușescu. De-atunci mănânc numai covrigi și aștept – fără prea mari speranțe – un nou salariu. Covrigei mici, la pungă. Care nici măcar de la Buzău nu sunt, precum adevărații. Nu, deloc. Covrigei anonimi.

Prețul, de.

Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.



Citiţi şi

„Fără mine ești vai de capul tău…”. Nu mai spune!

Vreau să nu mai fii o bestie. Poți?

A fi sau a nu fi parte din aventură

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,746 views

Your tuppence

  1. Gia / 19 January 2016 19:42

    Fantastic, dom’le!!

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro