Nefericirea nu alege, dar nici nu durează

Andreea Petrescu

21 November 2012

Vă vine să credeţi sau nu, se pare că împărtăşim nefericirea de la „cingătoarea” vieţii cu rudele noastre primate. Un studiu efectuat de o echipă mixtă de cercetători de la Universităţile din Edinburgh şi Arizona a urmărit să afle dacă fericirea e condiţionată social sau biologic. Studii mai vechi în care subiecţii au fost umani au arătat că fericirea nu e, aşa cum am crede, o pantă descendentă, ci o vale: devenim tot mai nefericiţi pe măsură ce ne apropiem de 45-50 de ani, ca apoi să începem să ne ridicăm moralul la loc. Iar în cazul femeilor, se pare că forma de U a graficului e ceva mai estompată, ceea ce înseamnă un nivel general de fericire mai ridicat pe parcursul vieţii decât al bărbaţilor (aşa să fie oare?).

Studiile efectuate pe oameni sunt relativ simple şi presupun ca aceştia să estimeze, pe grupe diferite de vârstă, cât de fericiţi se simt. Revenind însă la studiul condus de doctorul în ştiinţe Alexander Weiss, sarcina a fost ceva mai dificilă. Au fost incluse în studiu primatele cele mai apropiate genetic de homo sapiens – urangutanii şi cimpanzeii – cercetătorii făcând apel la îngrijitorii lor pentru a afla cât de fericiţi par aceştia la diferite vârste. Eşantionul a fost alcătuit din 155 de cimpanzei din Japonia, 181 din SUA şi Australia şi 172 de urangutani din SUA, Canada, Australia şi Singapore. Nivelul lor de fericire a fost estimat prin întrebări de tipul: cât de des este cimpanzeul/urangutanul într-o stare bună, cât chef de socializare are şi cât de eficient este în realizarea sarcinilor, în găsirea de soluţii la diverse jocuri etc.? A rezultat că există într-adevăr o tendinţă de U şi în cazul primatelor, „fundul sacului” cu nefericire fiind atins între 27 şi 35 de ani, adică la jumătatea vieţii pentru ei.

De-aici au fost trase câteva concluzii: nu zice nimeni că oamenii ating criza vârstei a doua din aceleaşi motive ca urangutanii şi cimpanzeii, cu toate acestea rezultatele ar putea explica o tendinţă biologică pentru care se întâmplă aşa. Ce ar putea să se întâmple în mintea noastră (şi a suratei primate) de începem să urcăm la loc? Ne adaptăm la noile scopuri, ne acceptăm condiţia în schimbare şi începem să ne gândim la planuri realizabile. Devenim, pur şi simplu, mulţumiţi că am ajuns unde am ajuns. Vestea cea bună este că, statistic cel puţin, s-ar putea ca vârsta a treia să nu fie aşa de urâtă cum credem, ba dimpotrivă. Şi nu pentru că ne spun asta cărţile motivaţionale, ci pentru că aşa ne e scris în gene.

P.S. Pe care pantă a U-ului vă aflați acum? 🙂



Citiţi şi

Georgia

Nu poate fi nimic între noi

Săptămânile astea de abstinenţă se numesc în România lună de miere?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,737 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro