Neobișnuita poveste de iubire a lui Anatol

Sergiu Someșan

9 November 2016

Sergiu SomeșanCobora odată cu ceţurile toamnei dinspre munţi şi, la o privire fugară, ai fi zis că este adus chiar de ele. Era înalt şi părea bătrân, nu atât din cauza înfăţişării, cât mai ales pentru că îi întreba pe toţi copiii întâlniţi în cale.

– Ce mai faceţi voi, dragii moşului?

La care întrebare, copiii priveau fâstâciţi în pământ şi nu găseau niciodată răspuns. Ridicau numai într-un târziu ochii şi se uitau la el cu o fericire mută. Copiii şi animalele se simţeau bine în preajma lui… Şi femeile…

După câţiva ani, unii au aflat că îl cheamă Anatol. Cum nu a spus niciodată nici da, nici ba, oamenii s-au obişnuit să-i spună aşa, deşi mulţi se îndoiau că ăsta ar fi numele lui adevărat. Oricum, de felul lui, era tăcut şi rar schimba câte o vorbă cu gospodarul la care tăia lemne.

Ca într-un ritual ciudat, spre toamnă, fiecare gospodărie din mica aşezare de munte pregătea o grămadă de lemne cât să poată tăia el într-o zi. Nu lua niciodată plată, dar mânca alături de familie, iar noaptea nu dormea în casă, ci, învelindu-se cu sumanul gros, se culcuşea în grajd lângă animale, care îl primeau fornăind bucuroase în mijlocul lor.

Uneori, în câte un an, când întârzia să coboare spre micul cătun de la poalele munţilor, o nelinişte ciudată cuprindea aşezarea. Părea că toată suflarea ei încremeneşte într-o tăcută aşteptare şi că ritmul vieţii se domoleşte cu fiecare zi care trece şi în curând se va opri de tot. Apoi, umbra lui înaltă se ivea cenuşie dintre fuioarele ceţii şi un oftat prelung îi însoţea apropierea de cătun. Paşii lui mari şi apăsaţi erau urmăriţi cu ochi lacomi şi plini de speranţă de după garduri şi perdele pe jumătate trase. Pentru că, deşi nu ştiau multe despre el, muntenii au observat repede un lucru: pe casa unde se oprea prima dată tăietorul de lemne, părea că îşi pune Dumnezeu mâna. Dacă era cineva căzut la pat, când se făcea focul cu lemnele tăiate de el şi după ce fumul se înălţa spre cer, omul se scula de parcă nu ar fi avut nimic. Şi asta nu era tot. Fumul făcut de lemnele arse se ridica drept spre înălţimi, oricât de tare ar fi bătut vântul. Ca o tainică legătură între pământ şi cer.

Dacă o familie o ducea greu şi nu se descurca de pe un an pe altul, după ce tăietorul de lemne îi intra în curte, părea că gospodarului i se dezleagă dintr-o dată norocul. Toate vitele păreau din neamul iepurilor, şi viţeii, şi mânjii creşteau peste noapte. Iar cel care se îndura să le vândă găsea repede cumpărători şi la preţ de mirare. Vorbele despre el s-au răspândit degrabă şi prin alte aşezări, dar cei mai mulţi nu credeau o iotă, pentru că omul nu era numai scump la vorbă, ci şi sfielnic, şi se lăsa greu văzut de străini. Şi nici gospodarii aşezării nu erau dornici să dea amănunte, gândindu-se că, dacă şi alţii l-ar momi să meargă prin satele lor să taie lemne, asta ar însemna să ajungă mai rar pe la ei. Aşa că dădeau din umeri, făcând pe neştiutorii, şi taina tăietorului de lemne era păstrată ca o avere de preţ, ce aparţinea obştii. Şi dacă, cu străinii, gospodarii cătunului nu prea vorbeau, între ei nu se sfiau să-şi dea cu părerea în serile lungi de iarnă, petrecute la gura sobei în care trosneau lemnele tăiate de el.

– E un sfânt! spunea Tănase, dar toţi ştiau că ăsta era bisericos rău şi că în fiecare duminică bătea cale lungă până în aşezarea vecină să caşte gura la slujbele ţinute de un popă beţiv şi muieratic.

– S-o crezi tu că-i sfânt! îi tăia avântul Trofin. Poate că nu l-ai văzut cum bea vinarsul şi cum mănâncă slana. Sfinţii nu beau vinars şi nu mănâncă slană. Mănâncă numai rădăcini şi ierburi…

– Rădăcini şi ierburi aţi mâncat voi când v-aţi pornit la vorbă, punea lucrurile la punct Chirilă, mai umblat prin lume şi mai isteţ decât ceilalţi. Sfânt, nesfânt, omul aduce noroc acolo unde pune mâna. De ce despicaţi voi firul în patru? Nu vă merge bine? Vreţi să-l supăraţi şi să plece în alt cătun? Ar fi primit cu braţele deschise peste tot, aşa să ştiţi… Şi, dacă asta nu vă ajunge, aduceţi-vă aminte de Grancea…

S-au înfiorat toţi de parcă ar fi revăzut totul cu ochii minţii. Grancea era un gospodar zgârcit şi cârcotaş, care găsea oricui pricină de sfadă. Îi mergea bine, dar nu era niciodată mulţumit. Nu i se părea firesc ca altuia să-i sporească avuţia într-un an cât lui după o trudă de-o viaţă. Într-o toamnă, când a văzut că Anatol trece nepăsător pe lângă ograda lui la fel ca în alţi ani, i-a aţinut calea cu o puşcă retezată pe care o folosea la braconajul mistreţilor. Era băut bine şi vorba i se împleticea în gură:

– Până aici ţi-a fost, neicuşorule! Anul ăsta, ori intri la mine, ori nu mai intri nicăieri…

Gospodarii care pândeau pe după porţi au încremenit şi şi-au ţinut răsuflarea. După ce întâmplarea şi-a deşirat ghemul încâlcit până la capăt şi au început să se învinovăţească unul pe altul că nu au făcut nimic, fiecare a spus că a crezut că se va deschide pământul şi-l va înghiţi pe păcătos.

– Ba, eu am crezut că are să-l trăsnească, a spus bisericosul de Tănase, făcându-şi cruci mari cât turla bisericii…

Nu se întâmplase însă nimic din toate astea. Tăietorul de lemne l-a urmat încet pe Grancea în ogradă şi, sub ameninţarea puştii retezate, a început să taie lemne. Odată cu sunetul sec al primului lemn despicat de topor, din grajd s-a auzit mugetul unei vite. Alt lemn tăiat, alt muget de vită. Grancea a fugit ca vântul în grajd şi s-a crucit. Vitele cădeau una după alta, cu burţile umflate, ca şi cum ar fi mâncat lucernă proaspătă. S-a întors negru la faţă spre Anatol. A armat puşca, încrâncenat.

– De ăsta îmi eşti tu, neicuşorule? a râs crud Grancea şi a tras, iar puşca i-a înflorit în faţă ca o floare însângerată.

După ce totul a trecut şi Grancea a fost înmormântat, tăietorul de lemne s-a mutat la altă casă, a lui Pamfil, unde a început să taie lemne ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Gospodarul, care zăcea de câţiva ani buni cu picioarele zdrobite de căderea unui copac, învineţite şi pline de puroi, după ce fumul din lemnele proaspăt tăiate s-a ridicat spre cer, s-a ridicat şi el nevătămat din pat. A ieşit afară din casă, s-a repezit sprinten după Anatol şi a dat să i se arunce la picioare să-i mulţumească. Cu un gest, acesta l-a oprit şi, deşi nu prea era auzit vorbind, a spus:

– Pentru munca mea am fost omenit cum se cuvine. Iar pentru altele, numai bunul Dumnezeu ştie de ce vrei să-mi mulţumeşti.

Pamfil nu a mai spus nimic, l-a petrecut numai, cu ochii în lacrimi, până nu l-a mai văzut. Apoi, întorcându-se spre casa de unde fumul se înălţa drept spre cer, a tras aer adânc în piept şi a spus ca pentru el:

– Trag nădejde că fumul ăsta miroasă a tămâie, nu a pucioasă…

După un timp, animalele lui Grancea şi-au revenit, iar oamenii şi-au adus aminte că puşca lui Grancea era veche şi că, zgârcit cum era, nu voia să-şi cumpere alta, deşi multă lume i-a spus că vechitura aia o să-i crape capul într-o zi. Cum nu le făcea plăcere să-şi amintească de întâmplare, în curând peste ea s-a aşternut uitarea.

Partea femeiască a aşezării avea altă părere:

– E un bărbat care a suferit mult din dragoste, spunea pătimaşă Paraschiva. Aşa simt eu, şi la treburi din astea nu mă înşel. S-a retras ca un pustnic în munţi, dar bărbatul din el nu-i dă pace. Când mă priveşte, mă trec toţi fiorii…

barbat-barba

– Lasă, Paraschivo, că pe tine te trec fiori şi când te uiţi la sfinţii din biserică, răspundeau femeile ciudoase.

– Mă trec, e drept, nu se lăsa Paraschiva mai prejos, dar şi pe ei îi trec, aşa pictaţi cum sunt.

– Păcătoaso! râdeau femeile cu îngăduinţă şi se depărtau dându-şi coate şi făcându-şi cruci mărunte.

Într-un cătun aşa de mic, nu era greu de ştiut că tânăra vădană, de câţiva ani buni, îndruma primii paşi ai flăcăiandrilor pe cărările dulci ale dragostei. Ba şi unii gospodari aşezaţi îi mai călcau prin ogradă la ceas de seară, dar, cum nu se isca niciodată vrajbă, totul era trecut sub tăcere.

Şi se părea că, totuşi, Paraschiva a avut până la urmă dreptate, chiar dacă multora nu le-a venit să creadă. De vreo câţiva ani buni, după ce alegea din pricini numai de el ştiute o gospodărie sau alta, ca şi cum ar fi scăpat de grija unei îndatoriri ce nu suferea amânare, se îndrepta glonţ spre casa lui Zaharia, om aşezat, gospodar şi chibzuit. Toţi îşi dădeau cu presupusul, dar până la urmă birui părerea Paraschivei:

– Precis aia mică a lui Zaharia seamănă cu femeia pe care a drăgostit-o el mai demult. Ascultaţi ce vă spun eu: într-un an, doi, când mai creşte mucoasa aia mică, îl vedem aşezându-se la casa lui…

– Eşti nebună, spuneau toţi, cu speranţa să greşească. Tu nu vezi ce bătrân este… Şi cât de necoaptă este Irina lui Zaharia…

În anul în care s-a întâmplat, toţi mai sperau ca Paraschiva să n-aibă dreptate, dar faptele s-au petrecut cu atâta repeziciune, încât nimeni nu a avut timp să spună nimic, nicidecum să mai facă ceva.

Când a intrat în ograda lui Zaharia să taie grămada de lemne pregătită ca de obicei, în jurul lui s-au adunat copiii şi câinii. Copiii se aşezau pe lângă el în cerc şi-l urmăreau cu priviri fascinate cum lua pe rând fiecare lemn, îl aşeza pe butuc, apoi, cu o mişcare hotărâtă, îl despica în două sau în patru, după mărime. Şi, dacă pe copii toţi îi mai înţelegeau cât de cât, nimeni nu pricepea ce anume îi atrage pe câini în preajma omului. Se înghesuiau printre copii şi se uitau cu ochi curioşi la omul din faţa lor, de parcă ar fi tăiat cârnaţi, nu lemne. Oricum, ce e sigur este că nu a fost niciodată lătrat de vreun câine. Dincolo de cercul făcut de copii şi câini, se oprise fata lui Zaharia, Irina. Înaltă, mlădie şi slăbuţă, stătea rezemată de o magazie şi îl privea fix pe omul care tăia lemne, rozându-şi neliniştită unghiile.

După ce totul a trecut, copiii au încercat să povestească, dar fiecare spunea altceva, aşa că mare lucru nu s-a putut afla. Cel mai sigur părea a fi faptul că, la un moment dat, sprijinind un lemn care nu voia să stea singur pe butuc, Anatol a ridicat ochii spre Irina. Chiar în clipa aceea, toporul a pornit vijelios la vale, copiii au încremenit, şi, pentru prima dată în preajma lui Anatol, câinii au mârâit îndureraţi. Cu ochii ţintă la lemnul pe care cădeau picături mari şi roşii de sânge, Irina s-a apropiat de bărbat. Acesta îşi ţinea mâinile pe faţă, şi toţi cei care l-au privit au crezut că plânge, pentru că umerii i se zguduiau cu mişcări largi. Abia când Irina i-a luat mâinile de pe faţă, s-a văzut că Anatol râdea fericit. Iar când fata a rupt o bucată din bluză să-l lege, privindu-l fericită în ochi, ca treziţi dintr-o vrajă, copiii s-au împrăştiat la joacă, iar câinii au plecat hârjonindu-se…

Pe Sergiu îl găsiţi şi aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.

Citiţi şi

O verişoară dulce. Un pic prea dulce

Cui i-e frică de 30 de ani? Că mie, nu! (10 de ținut minte)

Ce cauți aici, fetițo?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
898 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro