Nevastă, vrei să fii soţia mea?

Monica Liche

30 December 2013

Monica LicheCel care a scris aceste rânduri este tata. Azi se împlinesc 42 de ani de când părinții mei și-au promis o lume împreună. Dumnezeu îi iubește și le împlinește în fiecare an dorința. Iar tata o cere de soție pe mama, în fiecare an, pe 30 decembrie, la ora la care s-au cununat. În fiecare an, mama găsește câteva vorbe care-i smulg un zâmbet și un răspuns. Este “Da!” de 42 de ani. În cele ce urmează, l-am lăsat pe tata să vorbească prin ceea ce el numește a fi “cea mai lungă scrisoare de dragoste”.

Basme-n bucăţele

Mereu şi mereu pentru Ica,

soţia mea dintru nemurire,

soţia mea întru nemurire…

Cuvânt înainte

 Rândurile de faţă, multe ori puţine, câte-or fi, sunt scrise ca urmare a dorinţei soţiei mele de a-i scrie o scrisorică şi la împlinirea a treizeci şi două de ierni trecute împreună. A fost prima aniversare de care am uitat cu desăvârşire. Doamne, cum ai putut să-mi faci o asemenea farsă ? Tu, care mi-ai hărăzit darul de a avea atâtea şi atâtea amintiri, Te-ai jucat cu mine într-un crâmpei de viaţă în care nu prea încape joaca. Căci Tu le-ai creat pe femei atât de sensibile la amănunte de felul acesta. Le-ai dat lor aceste calităţi (sau defecte?!?), sărăcindu-ne pe noi, bărbaţii, de ele.

Eu îmi recunosc greşeala şi iată, mă supun pedepsei şi scriu cea mai lungă scrisoare a vieţii mele. Și Tu ştii că nu-mi place să scriu! Iar Tu, adevăratul făptaş, ajută-mă să nu o plictisesc şi insinuează-i gândul că o iubesc şi că, în fiecare necunoscută despre care va citi, o căutam, de fapt, pe ea.

Şi pentru că, materialistă, ca toate fiicele Evei, nu vrea scrisoarea decât însemnată pe hârtie, Dă-mi, Tată, harul de a spune lucrurile aşa cum le-am trăit, însă ticluite astfel încât să merite a umple hârtia.

Îmi place mult să-mi asemăn destinul cu imaginea de basm împietrită pe coala de hârtie pe care în copilărie mă străduiam să aşez cuburile jocului „ Basme-n bucăţele”, un fel de puzzle pentru copiii din acele vremuri, dar cu valenţe creative nebănuit mai mari.

Tramvaiul 26

Tortul în forma Tramvaiului 26 l-a făcut talentata de soră-mea.

Este un joc cu care m-am jucat mult, întrega mea viaţă. Tot ce am trăit până acum şi tot ce mai urmează să mi se întâmple se află sub capacul unei banale cutii de carton, pe a cărei poză stă înscris numele de mai sus, numărul de cuburi şi, uneori, o dedicaţie frumos caligrafiată. Ceva cam aşa: „Pentru Tine, cu dragoste”.

Ridici capacul şi cauţi. Nu numeri cuburile. Ştii deja câte sunt. Le răstorni pe covor. Sub ele găseşti întotdeauna şase coli. Cu şase imagini. Fiecare dintre ele reprezintă câte o poveste. Şi cuburile au imagini. Pe fiecare din cele şase feţe ale cubului se găseşte câte o frântură dintr-o poveste. Dacă aşezi cuburile lipite unul de altul într-o ordine corectă, reconstitui una dintre poveştile de pe hârtie. Sau alta. Pe rând, toate cele şase poveşti. E simplu. Dar câte capcane te pândesc la tot pasul…

Cubul este cea mai stabilă reprezentare a vieţii reale. A vieţii în graniţele celor trei dimensiuni. Nici un alt corp geometric nu îşi găseşte poziţii de echilibru pentru fiecare din feţele sale. Şi este singurul care poate face trecerea la existenţa în două dimensiuni şi invers. Altfel spus, de la plan la realizarea lui, de la imaginar la real, de la vis la concret.

Viaţa fiecăruia dintre noi nu este altceva decât un banal joc de cuburi, pe capacul căruia nu este înscris numărul acestora. Şi nici numele jocului. A omis Creatorul. Apare doar dedicaţia. „ Pentru Tine, cu dragoste”. Ridici capacul. Înăuntru sunt şase coli goale. E clar, regulile nu sunt aceleaşi. Nu sunt cele făcute de oameni. Priveşti colile. Pe fiecare stă scris „Alege doar una”. Te supui şi alegi. Alegi destinul. Viaţa începe. Parcă de nicăieri, îţi apare un cub. Priveşti imaginile de pe feţele lui şi te întrebi care o fi cea potrivită pentru coala ta albă. Şi care este locul în care trebuie aşezat cubul pentru ca jocul să nu se strice chiar de la început. Apoi apare un alt cub şi altul şi încă unul. Tu joci, joci mai departe. Mereu gândire, mereu alegeri, mereu decizii. În jurul tău se adună mereu privitori. Mai întâi părinţii. Apoi, alţii şi alţii. Curioşi, privesc la jocul tău. Deşi au şi ei propriul lor joc, vor să se amestece şi într-al tău. Ei au jucat mai mult şi vor să te ajute. Li se pare că într-un anumit loc se potriveşte un anumit cub. Unii sunt plini de bune intenţii. Alţii, dimpotrivă. Dar jocul e al tău, numai al tău. Vrei şi trebuie să-l joci singur. Doar aşa, la final, vei şti că imaginea întregită îţi aparţine.

Pentru că, da, există şi un final. La un moment dat, în loc de cuburi, primeşti un anunţ: „ Joc terminat. Semnează-ţi opera şi vino cu ea la Mine”. Ai mai vrea să mai joci o dată. Abia acum ştii regulile ca lumea. Ai putea să construieşti o imagine mult mai frumoasă şi corectă. Punctajul se calculează simplu. Creatorul te lasă să ţi-l calculezi singur. Mai întâi numeri cuburile aşezate corect. Apoi împarţi numărul obţinut la numărul total de cuburi. Rezultatul ideal este 1. Dar el nu poate fi obţinut de om. Îi aparţine Lui. Ceilalţi au întotdeauna sub această valoare. Nu-i nimic, El înţelege. Ştie că jocul e foarte greu. Şi iartă. Cu o singură condiţie. Să nu trişezi la calculul punctajului. Atunci eşti eliminat.

N-am ajuns la numărătoarea cuburilor. Nu încă. Îmi place jocul şi mai vreau să potrivesc cuburi încă multă vreme. În cele ce vei citi se află numai unele dintre alegerile mele. Nu sunt scrise pentru a te influenţa în jocul tău. E vorba doar de o recapitulare. Ca să ştiu cum voi continua să aşez cuburile, câte mi-or mai fi date.

Ica şi Lucian Liche

„Îmi amintesc de parcă a fost ieri…

Tramvaiul 26, un model vechi, cu două vagoane. Primul dintre ele avea botul ca o jumătate de prismă hexagonală. Noaptea lumina drumul cu un singur far, mare ca o mămăligă la masa săracului. Îmi erau dragi tramvaiele acelea, cu zgomotele lor atât de specifice. Buhaiuri imense, care sfâşiau liniştea nocturnă a străzii şi zgâriau auzul până dincolo de pereţii scorojiţi ai caselor. Nişte dovleci lungi, cu miezurile scoase cu lingura şi umpluţi cu lumânărele care pâlpâiau mereu şi care erau întotdeauna gata să se stingă, ca în isprăvile puştanilor din serile de toamnă ale Dămăroaiei .

Tramvaiul 26. Nu era, totuşi, ca toate celelalte. Era tramvaiul de noapte al Bucureştilor. Era singurul la care cifrele erau înscrise cu roşu, semn că urma un traseu ca un inel al lui Moebius, strâmb şi fără sfârşit, care transforma harta oraşului într-o ţintă de tir cu două zone concentrice: centrul şi mahalalele.

Le despărţea sau le unea? Greu de spus. Poate şi una, şi alta.

… De ce scriu despre „26”? Nu ştiu! Ba da! Pentru că, în viaţa mea, el are rolul pe care omul simplu îl numeşte aţa destinului.

Și pentru că în el TE-am văzut întâia oară…”

„… În clipa aceea te-ai ridicat. O viespe suplă, machiată în culori de gărgăriţă. Un mers elegant, studiat, cu paşi întinşi, hotărâţi. Brusc, am înţeles că nu te vedeam pentru prima dată. Existai în mine. Te adunasem de-a lungul anilor, fărâmă cu fărâmă, din ancestral şi din prezent, de niciunde şi de peste tot. Te culesesem, aşa cum culeg albinele nectarul din flori, din univers, din vise şi din cărţi. Şi din fiecare fată pe care o întâlnisem până acum.

Nu ştiu ce am discutat atunci. Cuvintele nu au fost ale mele. Îmi erau trimise de întregul univers. Sau, poate, numai de lună. Luna aceea plină care mai târziu ne-a însoţit, ne-a ocrotit şi ne-a luminat căminul. Da, ea fost. Numai ea, care a văzut milenii întregi de iubire şi a protejat, infinite ca firele de nisip, perechile de îndrăgostiţi, ar fi putut născoci vorbe îndeajuns de vrăjite care să te facă să uiţi de teamă, să deschizi uşa şi să te încredinţezi, împreună cu mine, Destinului.“                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                              

                                                                                                  Lucian Liche

Tare îmi sunt dragi părinții mei. Doi oameni care își poartă cu grație atât bucuriile, cât și supărările. De la ei am învățat că iubirea este curată și simplă. Fără fandoseli și fără ascunzișuri. La mulți ani, dragii mei! Să-mi trăiți! Vă iubesc!



Citiţi şi

Și poate că și tu ai vrea altceva, dar ce dracu’ o să zică mă-ta şi vecina de la parter dacă-l laşi?

Poveste din Vestul Şturlubatic

Am 38 de ani și habar n-am ce este aia o femeie adevărată

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
7,152 views

Your tuppence

  1. Elena / 20 January 2016 12:08

    Ce oameni frumosi! Numai citind articolul, iti umple sufletul de iubire.
    La multi ani!

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Iubire cu poşta – Men Talk | Catchy / 5 January 2014 15:16

    […] Ieri, dupa cincisprezece ani, nu ştiu ce m-a lovit. Cred că mă gândeam la Iubirea Adevărată. Cea Frumoasă. The Iubirea… cred. Mi-am adus aminte şi, după căutări de câteva ore, am găsit-o pe Facebook. La scurt timp, mi-a acceptat prietenia şi şi-a schimbat statusul: „Nu-mi vine să cred! MINUNI EXISTĂĂĂĂĂĂ!” […]

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  3. roxana / 31 December 2013 0:39

    O poveste cum ar trebui sa traiasca toti oamenii. Viata poate fi atat de frumoasa! Sa fiti mereu fericiti! La multi ani!

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro