Nirvana? Poate în viaţa următoare

Delia Hornfeck

19 January 2012

India ne-a întâmpinat încă de la înălțime cu cel mai fascinant răsărit de soare văzut vreodată.

Mă rog, văzut numai cu un ochi întreg, pentru că celălalt dobândise culorile răsăritului ce mi se deschidea prin fereastra avionului din cauza unui mic accident provocat din neatenția unui turist englez. Care, în graba de a-și ocupa locul în avion, mi-a vizat ochiul stâng cu catarama rucsacului. „Sorry, sorry“… şi, din sentimentul lui de vinovăție, schimbăm locurile. Deci tot răul, spre bine, pentru că aşa ajung ma aproape de Simona, ce stătea în spatele meu. Avionul fiind plin „ochi“, nu am reușit să obținem loc una lângă alta de la Dubai la Delhi. Noroc cu rucsacul englezului… și cu personalul românesc de la bordul avionului de Emirate. Binevoitor, mi se oferă un întreg pahar cu gheață. Ia și Simona, mai mult din empatie, dar și pentru a-și relaxa ochii ce ardeau după 10 ore de zbor și niciuna de somn.

În ultimele 20 de minute în aer din mult mai multe de întârziere, cerul limpede de la 11. 000 de m altitudine se preschimbase în ceață densă deasupra New –Dehli-ului. Ne chinuim, dar nu putem vedea capitala de la înălțime. India rămâne încă un mister. Răsuflare ținută, mâni strânse cu Simona, „nu, nu picăm acum“ ne spunem din privirile schimbate. Nu avem cum, trebuie să ne întâlnim la 10 dimineața, ora indiană, cu prințul ce ne așteaptă cu doi trandafiri roșii în fața aeroportului nou renovat. Ne încleștăm și mai tare degetele de emoția aterizării, dar mai presus de toate, de emoția că vom întâlni India. Ultimele minute, liniște totală, niciun pasager nu se mai foieşte, simți electricitatea gândurilor. Roțile Boeing-ului cu peste 300 de pasageri la bord ating fascinantul pământ indian, motoarele se sting. Suntem in India.

Simt viața ce pulsează în afara aeroportului. În câteva minute, India mă va primi ca o gazdă bună. Salam maleiku , Welcome to New Delhi, Namaste… Limbile globului se amestecă în ultimele cuvinte ale pilotului. „Distractie plăcută în India, fetelor!“ ne urează personalul român de la bord. Nu, nu mi se pare, e chiar româna. Ochii mi se umplu de lacrimi. La fel și ai Simonei. Super, îmi spune instinctul feminin,  voi artăta ca naiba în fața unui prinţ – ce contează, şi aşa sunt măritată, nu mai trebuie să impresionez pe nimeni, îmi spune rațiunea. Ne lăsăm în sfârșit mâinile. Doamne mulţumim că ne-ai purtat peste mii de kilometrii fără prea mari turbulențe. Vom păși pe vechi pământ, acolo unde zeii sunt elefanți și maimuțe, în care vacile iau o pauza bine-meritată în mijlocul traficului haotic al marilor orașe, unde câte vreun guru te scaneaza din ochi și-ți spune fără o introducere de politețe că e timpul să-ți schimbi viața și să faci ce-ți place, că nu trebuie să o mai aștepți pe cealaltă și să-ți pierzi timpul aiurea.

Nu îmi mai amintesc bine primele minute după aterizare. Știu doar că era un aer miresmat. Și umed. Și cu totul altfel decât ce am avut până acum în nări vreodată. Prima amintire vizuală este fața ofițerului de la vamă – un shik cu turban albastru și barbă care credea că nu suntem doar prietene și că vrem să ne petrecem concediul împreună. Când a priceput în sfârșit, ne-a invitat direct la el în Punjab să „ne arate bărbați adevărați, nu ca europenii ce nu știu să trateze o femeie“. „La noi, știți, femeia e sfântă“… și am mai fi stat mult și bine la mici înțelepciuni hinduse, dacă un alt ofițer de la emigrări mult mai aprig nu s-ar fi răstit la el amintindu-i că e coadă lungă în spate și sunt și alți turiști ce vor să aterizeze cât mai repede într-un pat nemișcător… sau cel puțin asta îmi imaginez că i-a spus.

Trecute de controlul paşapoartelor, căutăm o toaletă. Eu stau lângă bagaje, Simona iese cu un zâmbet larg, semn că totul a decurs după standarde europene și nicio surpriză legată de vreo toaletă orientală nu mă așteaptă. O doamnă surîzătoare îmi deschide ușa, mă conduce spre cabină, o închide în urma mea, când ies îmi deschide apa, îmi arată săpunul, îmi dă șervețel… India e super primitoare.

Ne grăbim, ușa se deschide – sute de perechi de ochi ne cercetează de parcă n-am veni din Europa, ci direct de pe altă planetă. Sau poate doar mi se pare mie şi oamenii își caută prietenii, familia, turiștii, iubitele. De undeva din masa de suflări apar doi trandafiri și în fața noastră un tip înalt cu cei mai adânci ochi,  foarte modern îmbrăcat. Da, mi l-am amintit, l-aș fi recunoscut. Nu turban, nu îmbrăcăminte din materiale prețioase. „Asta doar la ocazii speciale“, ne lămurește într-o engleză perfectă, șlefuită prin studii în Anglia. Geamantanele ne dispar purtate pe capul unor hamali (deși în dotare au roți ) – “nu vă îngrijoraţi, de acum până când vă veți întoarce în Delhi nu mai aveți treaba bagajelor. E datoria noastră să ne ocupăm de ele“. Asta da, viață, îmi spun în gând. În Germania, am tras de ele cât pentru viețile următoare și nici un bărbat binevoitor nu s-a înmuiat la inimă să ma ajute la cărat. Ba da, unul, demult de tot, dar cu o floare nu se face primăvară, nu-i așa? Small – talk- ul ofițerului vorbăreț de la imigrări pare a fi adevărat – femeia e sfântă aici. Ne urcăm în Jeep-ul climatizat și cu șofer, iar sufletul îmi saltă și-mi vine să îmbrățișez întreaga Indie.

New Delhi e un amestec de oameni și mașini – nimeni nu stă pe loc, totul furnică, pietoni trec prin fața mașinilor, printre rishka, printre autobuze, printre țevi de eșapament. Se pare că ideea vieților viitoare chiar e luată foarte în serios aici. Deschid fereastra – aici nu se semnalizează aici se claxonează: pârtie, că vin! par toți a spune… “please horn and keep distance“ scrie aproape pe fiecare mașină… Partea a doua pare o glumă, fiindcă nimeni nu lasă o distanță mai mare 10 cm față de mașina din față. Totul este învăluit într-un aer de scorțișoară și tămâie… și mirosul degajat de milioanele de mașini. După mai mult de o oră de haos pe șosea ajungem în fața hotelului – un impunător palat al unui vechi maharaj, o clădire ce se ridică albă din ceța ce încă domnește peste oraș. Agitația efervescentă a capitalei dispăruse ca prin minune, hotelul era o oază de liniște. După un ceremonial de primire cu același miros de mirodenii și cu un punct portocaliu pe frunte – care să ne poarte noroc în India, suntem conduse în cameră – de fapt un mic apartament elegant cu mobilă colonială. Bagajele ne așteptau cuminţi în dressing… dar ne aştepta și un pat mare, de regină, cu cearceafuri albe, brodate…

Va urma.



Citiţi şi

Liber la All inclusive

„Chiar ṣi aici trăiesc oameni?”

„Întotdeauna am credinţa că mâine voi scrie mai bine şi mai mult”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
826 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro