No pasaran!

Mircea Ciungu

29 July 2013

L-am cunoscut ca pe unul care nu a spart geamuri, nu a speriat babe, a fost mereu al patrulea în ordinea mediilor, era timid, și nu a comis nimic special pînă într-o zi. Niciuna din școlile la care a studiat nu a fost mai departe de trei sute de metri de camera lui, ultima, Medicina, la doar șaizeci de metri. Vara mergea cu părinții la mare. Până într-o zi, cînd a fugit de acasă. Nimic nu anunța acea zi, poate doar grămada de cărți pe care le citise, poate filmele după care era ahtiat, poate liniștea prea adâncă din ochii și din tăcerile lui. L-am reîntâlnit pe un munte, într-o echipă de salvamontiști. Vorbea despre libertate, catedrale și alte chestii de neînțeles pe vremea aia. Apoi am auzit că a ajuns medic de mină, corespondent la un ziar, din nou doctor, manager prin industria farmaceutică. Ne-am mai întâlnit în Seychelles – se prăjea sub palmieri. Arata ca Marlon Brando în Godfather, era apatic si se îngrășase. Îmi spunea că vrea să se lase de business și să se apuce de scris povești pentru copii și istorii religioase. Am clătinat neîncrezator din cap. După alți câțiva ani am aflat că este medic de țară în Franța și că a făcut asta doar ca să fie mai aproape de catedrala din Chartres. A slăbit douăzeci și cinci de kilograme în trei luni. Doctorul s-a întors printre ai lui. Pentru toți prietenii a fost o surpriză uriașă, dar cine îl cunoaște, și sunt puțini, știe că omul ăsta are nevoie de acțiune ca de aer. Doar câțiva apropiați îi spun Doc, dar nimeni nu-i cunoaște toată povestea.“

*

Bătrânul din fața mea mă privește cu insistență în timp ce-i scriu rețeta. Adunat de spate, uscat ca o roșcovă, pare să aiba vreo trei sute de ani. Se sprijină în două cârje – cannes anglaises cum li se spune la farmacia din colț. Mă uit cu coada ochiului la el. Încă unul care se încăpățânează să apuce sfârșitul lumii, mă gândesc eu, sau măcar proclamarea republicii Catalunia. Îl cheamă Quijote sau Gaudi, ce contează. Este ora șapte dimineața. A venit devreme ca să evite căldura de peste zi. Nu-l doare nimic, cel puțin așa spune, vrea doar o renouvellement – o reeditare a rețetei. Are o față zbârcită peste care timpul a trecut cu tractorul. Mă ridic să-i măsor tensiunea. Încep o nouă zi de consultații, o nouă săptămână, ca medic de țară, în Franța. Medic român.

 Smith W Eugeune Dr Ceriani Going from House to Hospital Country Doctor 1948

Ascult Madeleine Peyroux. Este sâmbătă noaptea, singura noapte liniștită a săptămânii. Mâine nu trebuie să mă trezesc la șase. Duminica nu fac consultații. Am telefoanele închise, ușile închise. Doar sufletul, excrescență omenească greu de puratat, se deschide la acordurile jazzului cântat de această cucoană : „ J’ai deux amour, mon pays et Paris… ”. Vocea Magdelenei Peyroux, leneșă, onctuoasă ca un ulei de măsline extra virgin, ca o catifea, ca o mătase, se pierde în noapte, în simțurile mele pe jumătate anesteziate de vinul roșu, cumpărat de la un Intermarche. Simt un nod în stomac. Mi-e dor de România. Dau pe Banciu, emisiunea de ieri. Curve, pești, politicieni, adică curve și pești, oameni din presă, adică curve și pești, ce naiba, nu mai avem decât de ăștia? Fraude la bac, fraude la fisc, fraude la fraude, un ministru a furat, altul vine după el, a furat și ăsta, mai vine unul și în cele din urmă li se pierde urma. Ce este real în România? Ce contează cu adevărat? Încotro se îndreaptă toate astea? Un șotron, dar nu din ăla imaginat de Cortazaar, unul absurd, jalnic în simplitatea lui – un pas înainte, unul înapoi, un pas înainte și același pas înapoi. Cât de departe a rămas România! Zecile de Dacii și Loganuri pe care le văd pe stradă, îmi amintesc. Ce? Sunt cele mai amărâte mașini de pe aici, ca și Peugeot-urile, ca și Citroenurile, ca și toate buburuzele astea de doi bani. Aici nu sunt mașini de lux. Ca în România. România mea dragă, plină de jeepuri și maybachuri sau cum s-or fi numind, în care circulă ciobani… aici bicicleta este mașina de bază. Mă întorc la jazz. Nu mă interesează România – România mea de neînlocuit. Nici atât cât o ceapă degerată.

Hai să-ți măsor tensiunea taică. Mai ai sânge în tine sau s-a transformat în marmeladă? Un miros de mucegai mă izbește când mă apropii de el. E viu totuși! Reușesc cu greu să-i ridic mânecile, întâi mânecile vestei de lână, apoi cele ale cămășii. Afară vor fi în curând peste treizeci de grade! Mă privește zâmbind. Este curiozitate sau ce? Mă simt contrariat. Moșul ăsta este doar dus cu sorcova sau își râde de mine? Îi privesc fruntea plină de șanțuri ca tranșeele de la Tarragona. Bătrânul are peste nouăzeci de ani. În timp ce umflu manșeta tensiometrului mă gândesc la fiică-mea. Dă bacul astăzi. I-am spus să nu-și facă probleme dacă nu-l ia, nu mă interesează, pur și simplu. O iubesc necondiționat și… Aud prima bătaie – o sută treizeci – tare bătrânul! Mi-e dor de Francy. Va fi greu să rezist aici, dacă nu ia bacul. Va fi distrusă și nu am cum să fiu lângă ea. Șaptezeci, și bătăile se estompează. Bătrânul are o tensiune de aviator. Treize, sept, zic eu. Nu pare să fi auzit, este surd ca nuca, moșul ăsta. Îi pun mâna pe umăr și-i zâmbesc – nu are importanță viejo, îi zic în românește, ești bine. Nu știu la ce-ți mai folosește, dar ești bine. Ai tensiunea mai bună decât a mea.

O franțuzoaică cântând jazz – sweet daddy please come home – și încă în engleză! Sună a New Orleans, a lene de birt într-o seară mirosind a rom și a cannabis. Îmi aduc aminte de Sidney Bechet – petite fleur – și închid ochii. Saxofonul ăsta îmi strânge mațele în menghină. Sunt atât de departe de casă. Sunt atât de singur că-mi aud conștiința boscorodind. Și atât de departe de tot ce a însemnat viața mea până aici. Cine naiba sunt acum? Cum naiba am ajuns în mansarda asta prăpădită dintr-un orășel agricol din sudul Franței? A fost atât de repede! Nu am mai vorbit franceză de peste douăzeci de ani. Medicina s-a schimbat destul de mult în ultimii ani. Și totuși… ”Sunt cabinete libere în Franța, ăia ies la pensie și nu vrea nimeni să-i înlocuiască. Nu te-ar tenta?”. Dacă m-ar tenta, hm… Mă apropii de vârsta la care nu dorul de aventură crește, ci prostata. Unde naiba să mă duc? Și aici ce să fac? Să mă uit cum își bat ăștia joc de mine? Nulități, miniștri, parlamentari, jurnaliști, intelectuali de doi bani. Listă de așteptare pentru bolnavi de cancer? Să vă ia dracu de nenorociți! În patru luni eram în mașină, cu căteva cărți, un GPS și un card de credit. Mîine este Duminică. Apoi ziua de luni, infernală, ăștia vin de la șase și jumătate și se instalează în fața cabinetului. Apoi vin vreo șaizeci, șaptezeci până seara la șapte, opt.

Totuși, mâine este Duminică. Mă duc să ascult messa. Nu vă întrebați de ce! Apoi am să colind străzile pustii. Duminica nu vezi țipenie pe stradă. Doar șopârle. Pare un orășel din care au fugit toți de frica…mai știu eu ce frică. Sunt multe frici. Frica de fulgere, frica de infarct, frica de moarte, frica de singurătate, frica de indiferență, frica de prostie, frica de frică. Apoi am să cobor spre râu. Întotdeauna cobor spre râu. Îmi plac râurile. Îmi place orice apă. Îmi place să înot în orice apă. Tata m-a învățat să înot pe la șase ani. Apoi mi-a găsit o babă să mă învețe franceza, tot la șase ani. Tante Madeleine. Altă madeleine, nu asta cu jazzul. Dacă ar trăi tante Madeleine ar avea anii lui don Quijote, sau Don Gaudi, nu are importanță. Don Quijote este din Catalunya și într-o noapte a trecut Pirineii, lăsând în urmă totul și pentru totdeauna.

Privesc șopârla de pe perete și mă amuz – nu sunt singur. Am lăsat fereastra mansardei deschisă și a întrat ca să se adăpostească de căldură. Îmi mai torn un pahar de vin. Saint Emilion de prăvălie, cu șapte euro. Pentru republicani, socialiști și emigranți. “ Sweet daddy please, come home”… Tipa asta te răscolește cu vocea ei. Aduce a Billie Holliday. Oare ce ar fi zis taică-meu de povestea asta cu Franța? Și de povestea cu farma. Și de toate călătoriile pe care le-am făcut. Și de toate poveștile care mi s-au întâmplat și pe care el nu a mai apucat să le cunoască. De Francy? Nu știe decât că am fugit de acasă la douăzeci și trei de ani și că am dat de pământ cu toate totemurile pe care le-a ridicat și în care a crezut. Am făcut țăndări toată schela. Sweet daddy…

Am atâtea să-ți spun, Francy. Și am să rezist atâta cât să apuc să o fac. Am tras prea mult de peștele ăsta, cum care pește? Marlinul ăsta nenorocit pe care m-am ambiționat să-l prind, acum cînd ar fi trebuit să pun harponul și undițele în cui. Nu are importanță. Este o povestire de-a lui Hemingway – Batrânul și marea – despre cum este să te apuce câteodată amokul și să te iei de piept cu Dumnezeu și cu toți sfinții, pentru că, nu-i așa, măcar o dată în viață vrei să ai dreptate, vrei să reușești chiar dacă știi că nu ai cum. Sunt prea mulți rechini, ești prea în larg, și peștele ăsta este prea mare. Și tragi cu mâinile rupte, cu sufletul sfâșiat de disperare, hotărât să mergi până la capăt, oricât te-ar putea costa asta.

De unde ești? mă întreabă bătrânul. România, îi răspund. Aa! România. Vii de departe, eu sunt din Barcelona. Și de când ai venit? mă întreabă. Încep să mă enervez – bătrânul are chef de vorbă și am auzit ușa de la intrare semn că au mai apărut și alți pacienți. De o lună, țip eu în urechea bătrânului.

O lună! – pare că se luminează la față. Eu sunt din ’39 aici. Franco!

Franco!- zic eu. No pasaran!

No pasaran! –sare ca ars bătrânul. No pasaran! Și-și desface pantalonii, îi lasă să-i cadă și îmi arată coapsa dreaptă sfârtecată de vreo schijă. Are o cicatrice imensă, aproape că nu mai există pic de carne pe ciotul ăla. Război ! Guerra! Mă bate amical pe braț, părând să spună Ce știi tu băiete… ești departe de casă, ca și mine. Guerra! Știi tu… et bon courage! Bon courage! Și râde ca unul care a făcut un târg bun.

Își trage pantalonii, își ia cîrjele – cannes anglaises li se spune pe aici – și după ce-i dau rețeta, pleacă trăgându-și piciorul făcut harcea parcea de Franco. Rămân nemișcat preț de cîteva secunde. No pasaran! Mă gândesc la Francy – ar fi bine să prindă peștele ăsta, primul pește mare din viața ei de pescar. Zilele Bacului. Admiterea la facultate. Francy nu a citit Batrânul și marea. Nu-l cunoaște nici pe moș Quijote. Sau Gaudi, ce contează…Dar dacă prima ei captură va fi un eșec? Nu! Este prea devreme – nu ar fi drept.

Sunt la al treilea pahar de vin. “Dance me to the end of love” – este cântecul lui Cohen, dar sună excelent la franțuzoaica asta. No pasaran – în definitiv de ce nu? Și dacă am să reușesc să aduc peștele ăsta la mal? Iacov nu s-a luat la trântă cu Dumnezeu o noapte întreagă? Dar poate că Dumnezeu a vrut să-l încerce, să vadă cît este de …Poți să știi dacă nu încerci? Și dacă rămâi cu scheletul peștelui? Da, dar măcar te-ai ridicat și ai spus No Pasaran! Măcar atâta ai făcut în viața asta – te-ai ridicat o dată și ai spus… până la urmă nu mai știe nimeni dacă ai spus și ce ai spus. Dar tu știi. Acolo, singur în barcă, cu peștele ăla mare care îți rupe pielea și mâinile, cu rechinii mișunând în jurul bărcii. Rechini lacomi de carne și de viață , ca și toți anii ăștia în care te-ai ridicat și ai mers și care au rupt din tine bucată cu bucată. Doar tu știi asta. Scrie despre asta, Doc. Scrie! Dar nu s-a terminat, nu am timp să scriu astăzi, pentru că astăzi îl consult pe don Quijote, în cabinetul ăsta din departamentul Haute Garonne, și aștept rezultatele de la bac și apoi am de gînd să-mi ridic o casă în Austria, sub un munte și să stau la o bere, amintindu-mi de toți prietenii mei. Am să scriu. Deocamdată trebuie să văd ce fac cu peștele ăsta care îmi rupe mâinile, dar mai ales ființa.

Până la urmă se așază toate. A ieșit și cu bacul și cu examenul la facultate. Poate că nu-i mare scofală. Poate că Dumnezeu se joacă cu Iacov, așa cum te joci cu un copil pe care îl întărâți pentru că este simpatic când se înfurie. Privesc șopârla. Ce diferență este între mine și șopârla aia de pe peretele mansardei? Hai, lăsați balivernele cu homo sapiens. Vă spun eu că avem aceleași frici, aceleași instincte, același reacții. Am fost neamuri la un moment dat, dacă ar fi să mă iau după Darwin. Mă gândesc la moș Quijote. A trecut Pirineii într-o noapte după ce s-a luptat cu Franco până a dat de schija aia. Dar moș Quijote trăiește, iar Franco nu. Moș Quijote bea un pastis și mâine va ieși în piață să caște ochii la jucătorii de petanque. No pasaran, pe dracu! Cui îi mai pasă? Oare nu inventăm toate prostiile astea ca să provocăm destinul? Îmi spunea cineva că povestea asta cu Franța am căutat-o cu lumânarea, că aveam nevoie de ea ca de aer. Că am stat prea mult în același loc. Schimbare! Dar cît de mare să fie? Păi, mai sunt și alții care au plecat. Da, dar anii mei sunt mulți și plini ca borcanele pregatite de gospodine toamna. Bulion, zacuscă, murături, de toate. Eu ar fi trebuit să mă așez într-un fotoliu și să-mi scriu povestea – că e multă și condimentată. Dar m-am luat cu peștele ăsta.

Am dat pe Sidney Bechet. Petit fleur. Mare scofală și you toube! E trecut de miezul nopții. Mi-e dor de Francy. Mi-e dor de Maria Tănase. De lacul Bucura. De prietena mea care iată, nu s-a săturat să mă iubească de aproape treizeci de ani.

Mi-e dor de România. Acea Românie simplă, modestă, curată, care nu-și caută identitatea pentru că identitatea ei suntem noi, cei ca mine, ca prietenii mei. Noi avem o identitate, nu trebuie să ne prostească niște imbecili de colonei de securitate că burebista avea buletin de București și că decebal mânca mititei cu traian, împăratul, pe mal la Turnu Severin, acolo unde se află astăzi ce a mai rămas din uzina de vagoane.

Identitatea mea este pe o stradă din Timișoara, în biblioteca plină cu cărți, în rafturile cu filme și muzică pe care le-am lăsat acasă, în tatăl meu, în Francy. Identitatea mea este această mansardă în care ascult jazz în arșița nopții, identitatea mea este în tensiunea arterială a lui Don Quijote, care s-a luat de beregată cu Franco, pentru identitatea lui. No pasaran nu este până la urmă o lozincă. Este identitate în stare pură. A câștigat Franco, dar nu mai are nici asta importanță. Istoria este o sumă de destine, nu o chestiune personală. Iar eu, un anti republican, am întâlnit un anarhist, pe moș Quijote, sau Gaudi, nu contează, pe teren neutru, teren pe care am ajuns amândoi din motive afurisit de asemănătoare. Până la urmă și eu și Don Quijote am pierdut. Am plecat pentru că am fost învinși. Dar nici eu și nici el nu ne-am împăcat cu asta. Franța este generoasă cu toți pripășiții. În fond, am cunoscut astăzi un guerriero. Și nu sunt chiar pe toate drumurile. Cu siguranță m-am simțit mai bine după vizita lui Don Quijote. Sau Gaudi, ce contează…

Azi, Duminică, am fost la pescuit pe malul Garonnei. A fost cea mai jalnică întâmplare de pescuit din viața mea. Peștii erau la o partidă de petanque, așa că am rămas cu frumusețea celor trei ore petrecute între nuferi, cedri, stejari și egrete. O zi simplă, obișnuită, fără istoric, din viața unui medic de țară din sudul Franței. Un medic de origine română.



Citiţi şi

Jeg, glumițe, dictatură

Mândru că sunt român?

Vrei să fii că ele, învaţă să fii curvă!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,036 views

Your tuppence

  1. maya / 14 August 2013 21:35

    Pana la urma pentru tine, doctore, la dor in franceza se spune Romania, nu-i asa?

    Thumb up 1 Thumb down 1
    Reply
  2. andy / 1 August 2013 17:50

    frumos.

    Thumb up 4 Thumb down 0
    Reply
  3. Simone / 31 July 2013 1:59

    Superb stil, cu iz de “Conversatie la catedrala” ori “Blandetea noptii”, despre complexitatea unui spirit prins in de-altfel situatii banale! Not bad, sper sa reveniti!

    Thumb up 4 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro