Noaptea lungă a misoginului

Adrian Ţiglea

8 December 2011

În afara celui care, datorită suficienţei sale, este zeu sau fiară, omul caută părtăşie cu un „celălalt”. Îmi aduc aminte, deja în copilărie am descoperit „al doilea sex”, atât datorită mamelor, verişoarelor sau unor femei „destinate” cultural să „grijească” copii, cât, mai ales, unei înclinaţii a inimii mele şovăielnice. Şovăilenice cu adevărat, pentru că, în ciuda interesului real pentru „jumătatea feminină a existenţei”, îndrăgosteala mea se oprea adeseori la graniţa eului interior, a declaraţiilor de iubire care, deşi plămădite cu atenţie şi rigoare, nu depăşeau sfera propriei mele conştiinţe.

Cu două excepţii notabile: pentru prima şi ultima dată în viaţa mea, i-am povestit mamei despre o iubire secretă (să fi avut vreo cinci ani), iubirea pentru Dana. Cea de-a doua întâmplare se constituie în unicul meu act real de curaj în ceea ce priveşte (am să folosesc un americanism) „courtship”- ul. Despre ce este vorba: la grădiniţă fiind şi având deja conştiinţa îndrăgostirii, am pus la cale, dimpreună cu doi-trei amici, o mică ambuscadă, pentru a putea să o prind pe Mădălina (parcă aşa o numeau) şi să o sărut. Evident, toată grădiniţa a aflat despre poveste, inclusiv mama fetei, colegă de serviciu cu propria mea ocrotitoare feminină, şi de aici mare supărare.

Nu erau simple poveşti de copii. Eu trăiam acele iubiri, care nu aveau nimic sexual în ele (nu se inventase încă televiziunea prin cablu) şi nu cred să greşesc prea mult spunând că au fost singurele iubiri pure şi cu adevărat sacre – iubiri care gustau din plăcerea simplă de a îndrăgi un alt om, fără a fi avut în vedere „beneficiile” dragostei, fie acestea de ordin fizic, sentimental sau psihologic.

Peste timp, au venit şi dezamăgirile (firesc, veţi spune), unele precum o moarte anunţată, altele aşa, din senin, pentru a ne aminti că, totuşi, este trist în lume. Am aflat dela domnul Camus că pesimiştii se recrutează dintre cei plini de speranţă, care, întru început, au crezut în lume şi în posibilităţile sale.

Cum devii pesimist în ceea ce priveşte iubirea, adică misogin?

Cum devii, aşadar, pentru că eu cred că misoginismul nu este un curent cultural sau o predispoziţie psihologică, ci o cameră secretă a fiinţei noastre în care poposim, uneori ani întregi sau poate toată viaţa, după ce am fost răniţi sau trădaţi, ori ca urmare a propriului nostru sentiment de vină şi neputinţă faţă de o iubire pierdută. Exceptând cazurile patologice, misoginul este cel care, în marele său pustiu sufletesc, nu îşi mai permite, emoţional vorbind, să pornească în căutarea unui alt suflet, să se reinventeze pe sine pentru a intra în inima unei femei; să se reinventeze, da, pentru că nimeni nu aşteaptă suflete sfârşite, înfrânte. Nu spun că femeile caută cu predilecţie bărbaţi cuceritori – ai vieţii, profesional, emoţional sau material –, dar mi se pare firesc să ţi se deschidă cerurile numai atunci când eşti sau cel puţin laşi impresia unui suflet puternic, capabil, dacă nu să învingă furtunile existenţei, cel puţin să le înfrunte.

Se întâmplă că, la începutul suflării noastre pe pământ, dacă avem şansa unei familii care ne oferă afectivitate, percepem omenirea ca pe un vas al iubirii: presupunem că omul generic este o fiinţă care oferă şi primeşte iubire. Dimpotrivă, scăderile afective sau traumele emoţionale din familie ne predispun spre neîncredere şi pesimism în ceea ce priveşte iubirea. In extremis, victima devine călău, folosindu-se de celălalt din punct de vedere emoţional sau/şi fizic.

Mă întreb şi vă întreb, cum ne putem păstra verticalitatea sufletească atunci când povestea ia sfîrşit, când Celălalt îi pune capăt ? Cum să mai fii bun, blând, cu sufletul senin şi cald, în urma unui naufragiu sentimental? Aici este taina tainelor. Eu cred că orice misogin are în urma sa cel puţin o rană deschisă în iubire. Asemenea cu orice misandră. Mă tulbură acel verset din Geneza: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el”. Este irelevant dacă întâiul creat era un „el” sau o „ea”. Ceea ce mi se pare fundamental este acest „nu este bine ca omul să fie singur”. Prin umare, este bine ca omul să fiinţeze în cuplu. Cuplul asigură echilibrul emoţional, o stimă de sine pozitivă, cuplul oferă omului surâsul tainic al îngerilor care, numai ei, cunosc fericirea perpetuă. Iubirea îl umanizează pe om, iar cu puţin noroc, îl sacralizează. Aş spune că un om care iubeşte este binecuvântat cu aceeaşi lumină divină precum un om care crede.



Citiţi şi

Nu pe mine mă aştepţi?

Ai mei ani 40…

Prostuțule!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,303 views

Your tuppence

  1. raluca / 26 January 2013 21:08

    Iubirea misogina se naste in familie din pacate,,exista tati care sunt extrem de mandrii,extrem de duri,dar care au fost la randul lor raniti emotional de proprii parinti care nu au stiut sa gestioneze corect o infidelitate discreta a tatalui,si astfel mama ranita,orgolioasa si mandra de ea,isi educa baietii sa se foloseasca de femei ca sa si atinga scopurile materialiste,pt ca asa se razbuna in secret pe infidelitatea sotului ,erau vremuri cand femeia nu putea divorta,si astfel sotii se urau reciproc toata viata,copii nestiind de ce parte a baricadei sa se situeze,de la infidelitate vine misoginia,pt ca unii barbati au fost instigati fara motiv impotriva propriei mame sau din contra impotiva tatalui,astfel copilul bulversat,nestiind de ce parte a baricadei sa se situeze.avand nevoie de ambii parinti ca sa evolueze.vor pendula toata viata de la o extrema la alta,vor pendula intre dragostea infantila si cea matura,pana cand epuizati nu vor mai alege nimic,vor trai in virtutea inertiei de azi pe maine,pt ca oricum batalia e pierduta si daunele totale.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Belle d”Imagination / 2 January 2012 16:33

    Fiindcă Domnul a spus că omul nu poate exista singur, au existat o mie de filozofi bărbaţi care au stipulat că suntem fie nişte trestii gânditoare, fie nişte insule despărţite de mare. Idei care subliniază şi induc starea de solitudine. Creatoare sau nu. Mai mult nu.
    Iar de la WW2 încoace, femeile au observat că sunt egale cam întru totul bărbatului de lângă ele şi refuză să mai fie trecute la cratiţă. Blame on Hitler for this, pe mamele de băieţi care îi educă pentru a avea servitoare şi nu tovarăşe de viaţă, pe voi înşivă că deşi sunteţi conştienţi că greşiţi, nu aveţi putere să doriţi să vă schimbaţi, pe mamele de fete care le educă pentru a fi vioara a doua şi când ele observă că sunt suficient de bune pentru a fi vioara întâi trebuie să renunţe la viaţa de familie. Dă vina pe acei părinţi care dorm în post creând monştri de plastic care nu mai au nimic de-a face cu feminitatea, dar devin public feminine fashion icons.

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  3. Cornelia Nastasi / 9 December 2011 20:04

    Foarte frumoasa comparatie intre iubirea infantila si cea matura.
    Cea infantila e pura,nevinovata si neinfranata, pe cand cea de adult e profunda, riscanta si care raneste.

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro