Noi ce ne facem când ne pleacă copiii?

Felicia Duță

19 July 2014

Felicia DuțăA plecat… L-am privit cum se îndepărtează cu o umbră de regret pe faţă. Şi totuşi şi-a dorit atât de mult vacanţa de vară! Să alerge sub cerul liber, neîngrădit de nimeni şi de nimic!

Am simţit, ca în fiecare vacanţă, cum îmi pleacă o jumătate din inimă cu el. Cealaltă jumatate este încă aici, lângă mine. Dar va pleca şi ea în curând. Oare atunci când vor pleca amândoi eu ce voi face?

După atâta timp în care am trăit pentru ei, cred că ar trebui să încep să trăiesc şi pentru mine, nu? Să încep să îmi reamintesc cum era când nu aveam aripi şi învăţam să zbor. Ei sunt aripile mele, alături de ei m-am maturizat, m-am schimbat din fată în femeie, am învăţat să fiu responsabilă, să fiu dură, am învăţat ce e iubirea necondiţionată, fără limite, am retrăit o parte din copilăria mea, am reînvăţat să scriu caligrafic, să alerg dupa baloane de săpun şi să sar gardurile dupa mingi.

klimt mama copii

Şi acum? Am două luni în care trebuie iar să mă redescopăr. Şi trebuie să fac asta plângând în fiecare seară de dorul lor. Fără să citesc poveşti fantastice şi fără să cânt cântece de leagăn… Trebuie să îmi redescopăr pasiunile, să reînvăţ să ascult tăcerea fără ca aceasta să fie suspectă. Să citesc romane pasionale de dragoste, sau un roman clasic, să îl redescopăr pe omul de lângă mine, să fiu soţie şi nu doar mamă. Voi putea să muncesc cu frenezie, fără să fiu întreruptă la fiecare cinci minute, să curăţ locuinţa fără ca în urma mea să se facă la loc dezordine.

Şi voi reîncepe să învăţ să număr descrescător. Mai sunt trei zile până ajung să îi văd… două zile… o zi până îi voi putea strânge în braţe şi vom fi din nou un întreg.

Voi ce faceţi când vă pleacă copiii?

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂  Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

A fi sau a nu fi parte din aventură

Să mă ierți…

Iartă-mă că vezi în mine sclava dezmățului

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
13,420 views

Your tuppence

  1. George / 7 November 2015 23:58

    mara mea a plecat de acasa, la studii, acum 3 ani si cateva luni. pe 9 septembrie 2012. o zi in care am avut impresia ca cineva mi-a infipt o furculita in inima si a tras de ea in jos, repede, facand-o ferfenita. genul de durere care nu trece. care nu trece, dar cu care m-am obisnuit. stiam inca din 2000 de durerea asta, de cand am ales ca mara sa mearga pe un drum care trebuia sa se termine in afara tarii. insa nimic nu te pregateste pentru furculita aia infipta in inima. nimic!

    si mi-am dat seama de un lucru: copiii nu pleaca din viata noastra niciodata. noi plecam, usor, usor, din a lor. si este bine ca se intampla asa!

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 10 Thumb down 0
    Reply
  2. Livia Blaga / 31 August 2015 14:49

    Am trisat putin de teama destramarii sufletului si I-am facut pe al doilea cam la optsprezece ani diferenta. M-am gandit ca, pe masura ce imbatraneste, omul devine mai intelept. Am trisat dar spaima plecarii fiecaruia e aceeasi.

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply
  3. OVANA / 30 August 2015 17:45

    O Doamne ….
    Sa citesc asta taman cand el a plecat sa ia lumea in piept,taman cand de maine o sa fie la servici,nu la cursuri….si mai departe,cu toate ca a fost departe si in anii de facultate…
    Mi se opresc lacrimile in gat,acolo unde tiroida mea bolnava semnalizeaza fara nici un pic de mila orice suparare,am fost tare pana cand a plecat si inca putin dupa…m- am uitat pe geam dupa masina si am facut semnul crucii Doamne ajuta-l,cumva simt (stiu) ca rugaciunile si gandurile mele bune ii vor fi pavaza….va fi atat de departe..
    Cu un ochi rad cu celalalt plang,stiu ca e startul vietii lui profesionale si ca a ajuns unde si-a dorit,dar ca mama ma simt putin( mai mult ??? ) inutila,pierduta cu atat de mult timp fara el ….

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 10 Thumb down 0
    Reply
  4. julie / 1 June 2015 9:23

    Doare. Doare, doare si iar doare. Tare. Mai ales cand puiul casei e doar unu. Cu timpul, te mai obisnuiesti. Pana vine acasa iar si apoi iar pleaca. Si iar doare. Si n-ai cum s-o spui si n-ai cui s-o spui. Pentru ca asa e viata.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 10 Thumb down 0
    Reply
  5. Mihaela / 1 June 2015 9:14

    Al meu e inca prea mic ca sa plece, are doar 4 ani, dar mai plec eu din cand in cand in cate un concediu fara el. Ma doare asa ca de la anul o sa merg doar cu el, pana cand va fi suficient de mare ca sa mearga singur in tabere, sa exploreze lumea.

    Thumb up 2 Thumb down 3
    Reply
  6. Felicia / 16 August 2014 0:29

    Da, bine zis “ghem uriaş şi ţepos din gât”. Şi chiar că e “al dracului de gol”. Cred că fiecare mamă ramâne aşa când pleacă pruncii. Nu ne mai ramâne decât să umplem golul ăsta cu ceva…pentru noi. Ceva ce ne-am refuzat “pentru binele copiilor”. Ne-am chinuit ceva să învăţăm sa fim mame, şi deodată….suntem în aer. Ca şi cum ne-ar trage cineva preşul de sub picioare. Şi cred că mai trecem odată prin asta ca bunici.

    Hot debate. What do you think? Thumb up 8 Thumb down 0
    Reply
  7. vio / 21 July 2014 10:13

    Cand mi-a plecat copilul prima data ,la 14 ani,la liceu,departe la sute de km,nu un gol ,o prapastie am simtit.O prapastie am fost minut de minut ,secunda de secunda.Mai ales ca nu-i era bine acolo….m-am rupt in bucati.A fost cea mai mare suferinta resimtita vreodata.Acum e bine ca e langa noi acasa,dar peste un an e marea plecare.Facultatea.Si nu stiu daca voi fi pregatita vreodata.De data asta trebuie sa fiu puternica ,pt el si pt mine.Va ramane puiul mau toata viata iar eu voi ramane vesnic o mama.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 10 Thumb down 1
    Reply
  8. Ioana / 20 July 2014 0:45

    Zambesc! ” Voi ce faceti cand va pleaca copiii?” Imi parea ca intrebarea asta n-o sa mai vina vreodata. Imi parea ca sunt singura din univers pe care o doare “plecarea” copiilor si-n gand, de zeci de mii de ori m-am dojenit si m-am numit slaba si lasa pentru ca n-am fost capabila sa-mi gestionez mai elegant durerea asta. Mai ascunsa de ochii (si gura) lumii, caci ce poate sa te plesneasca mai acatarii ca un bici, daca nu vorbelor nestiutorilor (sau atotstiutorilor) care-si dau coate hahaind:’ uite-o si pe asta, ar fi vrut sa-i tina de fusta ei pana la adanci batranete”! Ce facem cand ne pleaca copiii? Ne uitam in tavan cateva zile, cu privirea fixa si bratele incrucisate. Nemiscate! Ne loveste bomba si avem obligatia sa ne revenim. Trebuie! Ei au viata lor, noi restul nostru de viata. Le ascultam muzica. Le citim cartile. Le umblam prin lucruri. In sfarsit le putem umbla nestringheriti prin lucruri, le vedem pozele, Ce mama masii facem cu ghemul asta urias din gat, tepos ca un arici, insa? Nu se da batut, sta de-a curmezisul si tie iti vine sa-ti tragi una peste ochi, ca proasta mai esti si-al dracului de tare doare. Cum sa treci peste golul asta imens, peste sentimentul asta urias de inutilitate? Cauti telefonul si suni. Si te balbai, si te cacai, si te smiorcai. ” Mama, s-a intamplat ceva? Sunt in timpul programului, am treaba!” Inchizi incurcata, te lasi moale pe fotoliu si-l invoci pe Paunescu: …”Cu cat iti voi gresi, cu-atat te voi iubi…” Nu s-a intamplat nimic, dragul mamei. Doar ca e gol fara tine. Al dracului de gol.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 43 Thumb down 1
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro