Noroc, bărbaților!

Dan Vasiliu

23 March 2014

Dan VasiliuDe pe 28 martie până pe 30 mai, patru români – Zsolt Torok (liderul expediției), Cristian Țecu (și fotograf), Cătălin Neacșu și George Porancia -vor încerca să cucerească vârful Annapurna din lanțul Himalaya, unul dintre cei mai dificili ”optmiari” din lume. La cei 8.091 m, Annapurna I (Zeița Recoltelor, în sanscrită), face parte dintr-un lanț muntos lung de 55km, care include 13 vârfuri de peste 7,000m. Și dacă pe Everest, care nici măcar nu este în topul primelor cinci ascensiuni ca grad de dificultate, au urcat peste 3.000 de persoane, clubul Annapurna este mult mai select. Statisticile arată că până în urmă cu câțiva ani, doar 142 de alpiniști au urcat pe acest vârf, dintre care 58 au murit în timpul escaladării. Adică mai mult de o treime dintre cei care au încercat, nu s-au mai întors. ”Va fi cea mai grea ascensiune din viața mea”, admite Zsolt. “Dacă vorbim de Top 5, atunci vorbim de  K2, Nanga Parbat, Annapurna, Kangchengunga și Dhaulagiri. Nu vom avea nici șerpași, nici porteri, nici oxigen și nici alte expediții care să muncească pentru noi. Când am urcat pe K2, am fost 120 de oameni. Urmele erau bătătorite, s-au montat peste 4,000 de metri de coardă și tot nu am reușit să ajungem în vârf. A fost un an trist.”

echipa annapurna

De la stânga la dreapta: George Porancea, Zsolt Torok, Cristian Țecu, Cătălin Neacșu

Frică și moarte

”Sunt momente în care ne gândim și la moarte. Eu nu am urcat niciodată pe un munte fără să îmi fie frică. Mi-a fost frică întotdeauna. Și acum îmi este, dar asta nu înseamnă că nu mă duc, că nu găsesc soluții. Numai cei iresponsabili nu simt frica. Frica e ceva normal”, spune Zsolt, fără false pudori. ”Ca să depășești frica, intervine experiența”, îl completează Cristian. ”Cu fiecare ascensiune înveți ceva. Chiar dacă nu reușești să urci pe un anumit munte, ai învățat din ce motiv nu s-a putut. Și cu cât ai mai multă experiență cu atât mergi mai departe decât un anumit prag pe care poate chiar tu ți-l stabilești”.

Dar pragurile sunt multe pe munte. E frigul, e foamea, e oboseala, lipsa de oxigen sau pericolul unei avalanșe. Acestea sunt în primul rând obstacole pe care propria minte ți le aruncă în permanent în cale, ți le intensifică și te forțează să te gândești la abandon. De aceea muntele ridică mai degrabă dileme psihologice, decât piedici fizice.

”Nu este neapărat greu să urci pe munte. E vorba să reziști acolo. Pregătirea psihologică e cea mai importantă. Multă lume se uită la mine și se îndoiește că aș putea reuși” spune Zsolt arătând înspre fizicul său, care nu e unul de culturist. ”Dar forța e întotdeauna interioară. În momentul în care tu conștientizezi că poți face ceva, organismul te va asculta. Bineînțeles, trebuie și antrenament. Nu poți să mergi pe munte fără pregătire fizică, dar dacă nu ești psihic implicat, atunci nu ai cum să faci față”.

Uneori, ca să faci față, psihicul mai are nevoie și de mici ajutoare. Cum ar fi un cântec, spre exemplu. Zsolt povestește că în timpul ascensiunii pe Nanga Parbat ascultase în căști foartă multă muzică pakistaneză și simțea nevoia de altceva. A văzut că un coleg avea un mp3 player și i l-a cerut cu împrumut. A ascultat Pink Floyd – “Learning to fly”, a plâns și a știut că o să fie totul bine.

 ”Ruleta rusească”

Cu același gând pleacă și acum pe Annapurna. A studiat muntele și știe deja care va fi piatra de încercare. Undeva, între bazele 2 și 3, e un culoar larg, unde au loc avalanșe în mod constant. În poza de mai jos, puteți vedea câțiva oameni care în urmă cu ceva ani au încercat să-l traverseze de-a dreptul. Cei de la bază au fost surpinși de zăpadă, dar au scăpat ca prin miracol.

annapurna1

Zsolt știe, însă, că minunile nu se întâmplă în fiecare zi și, oricum, nu e bine să pleci pe munte bazându-te pe ele. Așa că a pus la punct o strategie pentru a trece de ”ruleta rusească”. Planul presupune ca doar un membru al echipei să traverseze culoarul pentru a fixa o coardă în partea vestică a versantului, urmând ca apoi să fie escaladat un perete vertical. Cum de nu s-au gândit și alții înainte la asta? “Majoritatea alpiniştilor care escaladează munţi de peste 8000 metri nu sunt tehnici, nu sunt de perete. Noi avem această experienţă şi o vom folosi”, a spus Zsolt. Cu alte cuvinte, cei care au mai trecut pe acolo nu prea erau obișnuiți să se cațere pe stâncile abrupte, ci au preferat urcarea în pantă.

La data când cei patru se vor afla pe drumul către Annapurna, nicio altă expediție nu se va afla prin zonă. Vor fi doar ei și muntele. Și dacă înspre Everest sau înspre alte vârfuri himalayene mai găsești corzi montate de alții sau poteci bătătorite de cei care au mai trecut pe acolo, pe Annapurna nu există așa ceva, pentru că, după cum spuneam și mai înainte, nu mulți s-au aventurat pe acest munte. Iar ”viața depinde de acele corzi”, spune Cristian. ”Oricând poți să cazi într-o crevasă și e neplăcut”, adaugă el cu umor.

annapurna2

Bucuria pură

Neplăcut e și momentul despărțirii de familie. Cei care rămân acasă poate că se întreabă dacă nu cumva e ultima oară când îi mai văd pe cei dragi. Cei care pleacă se gândesc la aventura care stă să înceapă, dar și la momentele din viața familiei pe care le vor pierde. Poate o serbare la școală, poate primii pași ai copiilor. Doar alpiniștii știu precis ce e în sufletul lor când se urcă în avion. Zsolt a recunoscut că îi pare rău după toate aceste momente irosite, fie ele cât de mărunte, dar spune că asta e cealaltă față a monedei, pe care și-o asumă. În stânga și în dreapta sa, colegii săi de expediție îl aprobă tacit, dând ușor din cap.

Cu siguranță că toate aceste regrete se mai estompează în momentul în care se ajunge în vârf. Să fii acolo, la mii de metri altitudine, și să privești lumea de sus e răsplata cea mai frumoasă pentru un alpinist. ”E bucuria reușitei. Acele 15 minute de faimă sunt cele care contează foarte mult”, spune Cristian. ”E BUCURIA PURĂ!” Dar imediat după gloria ascensiunii, încep dificultățile coborârii. Pentru că, nu-i așa, drumul spre vârf reprezintă doar jumătate din distanță!

 O expediție cu un scop nobil

Prima expediție 100% românească va duce pe Annapurna și un mesaj al unor persoane cu dizabilități intelectuale și fizice din Timișoara. Ei sunt autoreprezentanți, adică pot să își spună părerea și să povestească despre ei. Mesajul lor e simplu: ”NU VREM MILĂ pentru dizabilitățile noastre, ci RESPECT pentru abilitățile noastre!” Ei speră ca această expediție să atragă atenția asupra dificultăților cu care se confruntă persoanele cu dizabilități din România și poate chiar să schimbe mentalități.

mesaj-annapurna

Cei patru membri ai expediției alături de Cosmin, unul dintre semnatarii mesajului care va ajunge pe Annapurna

„Credem că o ascensiune pe un optmiar este o bună metaforă pentru provocările de zi cu zi, de care se izbesc persoanele cu dizabilități din România. Aceasta ar fi a cincea expediție românească în care unul dintre participanţi atrage atenția asupra unei probleme sociale grave, ce afectează în mod direct cel puțin 10% din populația țării. Vizibilitatea adusă de expedițiile anterioare i-a bucurat și încurajat pe autoreprezentanţi să-și continue demersurile și le-a confirmat faptul că nu sunt singuri – lucru ce ne motivează și pe noi să continuăm să le ducem mesajul și semnăturile la altitudine, așa cum merită”.

Sunt cuvintele lui Cristian Țecu. Dar poate că pe viitor vor fi și cuvintele noastre!

Pe Dan îl găsici aici, la cârma unui proiect care miroase deja a succes.  



Citiţi şi

Everest. Ultima poveste

11 trepte spre fericire

Iubirea e un lucru foarte mare

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
847 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro