Norocosul

Florin Irimia

26 August 2014

Florin IrimiaCe-am să vă povestesc acum s-a întâmplat demult, într-un orășel de munte, în vremuri (aparent) mai frumoase. Să fi avut vreo opt-nouă ani, eram mic, curios și credul și-mi făcea plăcere să fiu printre oameni (trăsătură pe care între timp am pierdut-o), ceea ce însemna că țineam să fiu luat peste tot pe unde se duceau ai mei, petreceri, aniversări, botezuri (la una din aceste sindrofii țin minte că am dat din greșeală peste o femeie care își alăpta bebelușul iar imaginea m-a impresionat, nu-mi dau seama de ce, poate pentru că la vremea aceea știam deja că eu fusesem hrănit doar cu lapte praf), dar cel mai mult îmi plăcea să merg cu ei la familia Tăutu – unchiul și mătușa tatălui meu – nu pentru că ar fi fost mai darnici sau mai atenți cu mine, ci pur și simplu pentru că stăteau la casă. Tudorel și Tatiana, pe care eu îi strigam Tanti și Nenea, erau singurele noastre rude care aveau casă, o casă nici mare, nici mică, fără etaj dar cu grădină, un lucru deosebit într-un oraș de blocuri turn și apartamente înghesuite. Dar nu doar locuința ci întreaga lor viață fusese, se pare, deosebită. Se spunea că, în tinerețe, Tatiana fusese soție de moșier, undeva pe lângă Odessa, iar Tudorel, originar din București, lucra ca grăjdar pe moșie. Se mai spunea că între cei doi se înfiripase o iubire atât de mare încât, într-o zi, se hotărâseră să fugă împreună în lume. Ea își luase toate bijuteriile, el nu prea avusese ce să ia, întrucât era sărac, dar știa să mâne caii de la trăsură. Povestea am auzit-o de la bunică-mea, sora lui Tudorel, dar dacă era întrutotul adevărată sau doar parțial, n-am cum să știu. Cert e că la ei acasă, în casă, îmi plăcea foarte mult. Camerele, vreo trei sau patru, erau spațioase și mult mai înalte decît cele din apartamentul meu de bloc comunist, iar baia și bucătărie, în comparație cu ce eram eu obișnuit, păreau niște hale. Aveau tablouri pe pereți care arătau scumpe. Mobila, veche chiar și pentru ei, era bine întreținută. Aveau o bibliotecă plină de cărți, din care împrumutam frecvent iar de ziua mea, într-un an, am primit trei volume groase pe care scria Contele de Monte Cristo. Și petrecerile pe care le dădeau păreau deosebite. Nu numai că se mânca bine, dar se dansa și se jucau cărți și tot felul de alte jocuri, unele, cred, cu o oarecare tentă sexuală. Periodic, un scriitor a cărui soție, foarte frumoasă, mi-ar fi cauzat fantezii erotice și poluții nocturne dacă aș fi fost ceva mai mare, își citea creațiile și toată lumea părea impresionată. Cum spuneam, erau vremuri (aparent) mai frumoase.

Îmi plăcea să fiu printre oameni, îndeosebi printre oameni mari, dar, ca orice copil, după ceva timp petrecut în compania adulților, sau mai bine zis, acceptat în compania lor, căci de cele mai multe ori nu prea mă băgau în seamă, începeam să mă plictisesc. Atunci, gândurile mi se îndreptau spre grădină, și ca un cățeluș, mă ceream afară. O dată ajuns acolo, nu aveam cu cine să mă joc. Invitații erau în cea mai mare parte oameni trecuți de a doua tinerețe, ca Tanti și Nenea, fără copii, în timp ce alții, ca bunicul și bunica, aveau copii mari, chiar dacă poate nu îndeajuns de mari ca să fi avut, la rându-le, copii. Drept care, vara mai ales, mă duceam la găini, încercam să mângâi cățelul, de care îmi era frică pentru că-l țineau în laț (credeam că, dacă e ținut în laț, trebuia să fie automat rău), sau să atrag atenția vreunei pisici din ce șase pe care le vedeam hălăduind pe-acolo. Dar de cele mai multe ori preferam să merg la casa părăsită care se afla în aceeași curte cu a familiei Tăutu, și pentru care nutream în continuare aceeași fascinație ca în ziua în care o văzusem prima oară. Casa aparținuse unei familii de evrei care plecase în Israel. Nu știu dacă era într-adevăr părăsită sau fusese vândută statului, cert e că nu cu mult timp în urmă, citisem (sau văzusem la televizor, nu mai țin minte) Marile Speranțe și-mi închipuiam că, dacă aș fi intrat înăuntru, m-ar fi întâmpinat aceeași paralizie a timpului ca în casa domnișoarei Havisham iar la gândul acesta mă încerca mereu un sentiment de angoasă amestecat cu o mare curiozitate. Păstrez și în ziua de azi câteva poze în care apar pe treptele de la intrare. Arăt teribil de încântat, de parcă m-aș fi fotografiat în fața propriei case. Interesant de remarcat că nu am niciuna în fața casei lui Tudorel și a Tatianei, deși distanța dintre ele era de cel mult zece metri.

Dar istorisirea de față nu are nimic de-a face cu casa părăsită. N-am intrat niciodată în ea, altfel decât forțând lacătele imaginației, și ce găseam înăuntru era de fiecare dată altceva, deși pânzele de păianjen și praful făceau întotdeauna parte din decor.

casă părăsită

Cred că sărbătoream ziua de naștere a cuiva, poate chiar a tatălui meu, căci afară era vară, iar el e născut în august. Se făcuse seară de acum, poate opt sau nouă, căci încă nu se întunecase de-a binelea dar nici prea multă lumină nu mai era. Ieșisem, ca de obicei, în grădină, pentru a treia oară în ziua aceea și probabil că deja mă plictisisem și de plimbat, și de zgâit prin ferestre murdare, pentru că altfel nu m-aș fi dus direct la cișmea. Nu-mi era sete. Altceva mă atrăgea și mă oripila în egală măsură la locul acela. Cineva construise un mic puț dedesubt, sau poate era canalizarea, o groapă cimentată, adâncă de vreun metru și jumătate și destul de îngustă, care devenise casa unei familii foarte numeroase de broaște. Le urmăream adesea, cum săreau, aparent fără nicio noimă, de pe un perete pe altul, sau cum puteau să rămână nemișcate minute în șir de parcă ar fi fost făcute din piatră. Alteori, le vedem stând la suprafață, hipnotizate parcă de soare. Obiectiv, nu exista nimic hidos la ele, dar dintr-un motiv oarecare, vederea lor mă scârbea și în același timp nu mă puteam abține să nu le privesc. De cele mai multe ori, un grătar din metal era așezat deasupra puțului, dar în seara aceea fusese dat deoparte. Obosit din cauza agitației de peste zi, lipsit de vizibilitate și preocupat să nu calc pe vreuna din broaște, m-am trezit că mă prăvălesc în gol și în secunda următoare mă loveam cu un zgomot sec de fundul gropii. Câteva clipe am rămas nemișcat, nemișcat ca o broască, bulversat de schimbarea bruscă de altitudine, dar și de micul cutremur care-mi zguduise măruntaiele. Apoi, cu un oarecare efort, m-am ridicat în picioare ca să mă pot inspecta, lucru destul de anevoios căci aici, în micul meu Hades, lumina era aproape inexistentă. Am văzut totuși că palmele îmi erau julite, și o zgârietură pe umăr începuse deja să mă usture. Sub un genunchi (eram în pantaloni scurți) mi se formase o pată de noroi (sau sânge?) iar un pantof îmi sărise din picior și nu mai era de găsit. Dincolo de asta însă, nu păream să fi suferit alte “stricăciuni”. Văzusem destui copii cu mâini și picioare în ghips și știam de la ei cât de neplăcut era să fi paradit, olog, incapabil să mai alergi sau să bați mingea. Nu e rău, mi-am zis, răsuflând măcar pe jumătate ușurat. Ești un norocos. Preocupat să-mi inspectez rănile și probabil încă năuc din cauza căzăturii, n-am realizat imediat unde mă aflam. Frica, sau mai bine zis groaza, s-a instaurat după vreo alte câteva minute, dar nu treptat ci brusc, violent și copleșitor. Mă aflam, conștientizasem subit, în chiar vizuina broaștelor umede și lipicioase, în bârlogul monștrilor săltăreți. Eram un intrus în lumea lor și urma, evident, să fiu anihilat. Citisem printr-un almanah de existența unor broaște veninoase trăitoare prin America de Sud care își paralizau victimele împroșcându-le cu venin, dar cine mă putea asigura că vreo specie înrudită cu ele n-ar fi putut să trăiască și aici? Mă vedeam deja acoperit de zeci, poate chiar sute de scuipături veninoase, căzut în nesimțire, neputincios ca un gândac cu picioarele-n sus, o pradă uriașă, nesperată dar binevenită, din care broaștele aveau să se-nfrupte multe luni, poate chiar ani de-acum înainte. Mă vedeam acoperit de un mucus gelatinos care urma să mă dizolve și, încet, încet, să mă transforme într-un fel de pastă indistinctă din care se vor hrăni nu doar broaștele de aici, care acum săreau zglobii printre mădularele mele, ci toate broaștele de pe o rază de câțiva kilometri. Am început să strig din răsputeri, să urlu după ajutor, dar nu m-a auzit nimeni. Eram probabil prea îngrozit ca vocea să nu-mi fi fost gâtuită, sau poate faptul că mă aflam la doi metri sub pământ îmi înăbușea sunetele scoase din gâtlej. I-am strigat pe toți în seara aceea, în speranța că cineva, altcineva, următorul nume pe listă dacă cel precedent nu mă auzise, va răspunde chemărilor mele. Din casă răzbăteau tot felul de voci, un murmur indistinct, iar din când în când râsetele lor, la unison. Probabil că cineva spunea bancuri. Nu-mi dau seama cât am stat în canal. Mi se părea că trecuseră ore, deși în realitate trebuie să fi fost vreo zece, cincisprezece minute. De-acum ochii mi se obișnuiseră cu întunericul și puteam vedea, pe lângă sutele de broaște (aveam impresia că se înmulțiseră de când mă prăbușisem în groapă) și alte creaturi lucioase, cu multe picioare, cum se deplasau pe pereții umezi ai puțului. Nimerisem pe o altă planetă. Totuși am început să văd și alte detalii. Pereții gropii nu erau netezi ci zgrunțuroși, denivelați, aderenți. Un pietroi de care avusesem norocul să nu mă lovesc, aștepta cuminte să fie folosit. Nu știu dacă mi-a ieșit din prima, probabil că nu, pentru că, în general, mie nu mi-a ieșit cam nimic din prima, dar, în cele din urmă, am reușit să mă ridic la suprafață. Eram sleit de puteri, încă și mai julit, dar în același timp convins că dacă aș mai fi stat cinci minute acolo, broaștele și-ar fi început atacul. Încercând să merg, mi-am dat seama că șchiopătam. Un gândac mi se încurcase prin păr pentru că la un moment dat am simțit că ceva mă gâdilă pe ceafă. Mi-ar fi plăcut să nu trebuiască să le spun nimic alor mei (ca atunci când m-am tăiat într-un geam care, din cauza curentului, aproape că s-a prăvălit peste mine sau ca atunci când m-am împiedicat și m-am rostogolit pe scări un etaj întreg, fără însă să pățesc mare lucru), să intru în casă și să pretind că am fost la găini sau că am reușit, în sfârșit, să intru în casa părăsită, dar arătam prea jalnic și eram prea obosit ca să mai am puterea să scornesc o poveste. Așa că pur și simplu mi-am făcut apariția în casă, asemenea singurului supraviețuitor al unei bătălii crâncene, conștient că o dată cu întoarcerea mea, petrecerea avea să se curme.

Căzătura în canal a fost prima traumă pe care îmi amintesc s-o fi suferit. Și nu mi-o amintesc pentru faptul în sine de a fi căzut și de-a fi devenit musafirul nepoftit al tuturor creaturilor trăitoare în văgăuna de ciment, ci pentru ce-a urmat după, ca și cum căderea ar fi fost un semn prevestitor pentru tot ce avea să se-ntâmple. Și așa a și fost. La mai puțin de un an din ziua aceea de august, tanti Tatiana și Nenea Tudorel au fost înștiințați că urmau să fie demolați. Un apartament de cincizeci de metri pătrați le-a fost pus la dispoziție în locul casei cu grădină pe care au fost forțați s-o părăsească. S-a vorbit atunci de un fel de deportare, deși blocul în care urmau să locuiască nu era mai departe de vreo trei sute de metri de fosta lor casă. Tudorel nu s-a putut acomoda cu schimbarea și, la puțin timp după ce se mutaseră, s-a îmbolnăvit de cancer. Ultima imagine pe care o am cu el (n-am fost la înmormântare, care a avut loc la București) e coborând din tren (se întorcea de la Fundeni), slab, tremurând, un schelet învelit într-o pojghiță subțire de carne, gata oricând să se rupă. A murit în 1983.

Nici ai mei n-au dus-o mai bine. Demonii furiei și-nvrăjbirii li s-au vârât pe sub piele și curând doar divorțul a mai părut să-i calmeze. Ca o ironie, maică-mea s-a mutat chiar în blocul ce fusese construit pe locul unde se aflase odată casa familiei Tăutu. N-a avut o viață frumoasă în el. N-a avut o viață frumoasă nici după ce s-a mutat de acolo.

Bunicii au mai trăit câțiva ani, îndeajuns ca să-și vadă fiul ponegrindu-și alte două soții. Alzheimer-ul a aruncat-o pe bunica într-un azil și într-un abis al uitării absolute. Bunicul a fost răpus de un icter galopant.

Cât despre mine, după ce-am ieșit din canal, singur, fără ajutorul nimănui, am trăit câtva timp cu impresia că voi putea ieși și din alte gropi, poate mai întunecoase, mai mâloase și mai pline de broaște, pe care viața mi le va arunca în cale. N-a fost tocmai așa. De fiecare dată am avut nevoie de ajutor și nu sunt sigur dacă nu cumva, chiar acum când scriu rândurile astea, nu mă aflu într-una.



Citiţi şi

Sunt babă, rezist!

Cami

„Să săriți, cumva, dacă ratez iarba”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,238 views

Your tuppence

  1. neacsucri / 3 August 2015 15:49

    Frumos…

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro