Nu avem decât clipa asta

Catchy

21 February 2017

Toată strada e în întuneric, numai un bec agăţat sus, pe o clădire imensă, fără multe geamuri, luminează slab în jur. Un câine latră într-o curte, iar o pisică, nu departe, miaună încetişor. Poate de foame. Ninge cu fulgi rari. Se aude doar tăcerea lor căzând pe asfalt.

Un cuplu, femeie şi bărbat, traversează tăcut scena. Se opresc în dreptul clădirii. Ochii negri ai femeii strălucesc de parcă ar avea febră.

– Sunt oameni obişnuiţi, aşa e? întreabă.

– Da, îi răspunde bărbatul, monosilabic.

– Ai simţit şi tu însă, la fel ca mine, că îi cunoşti, că i-am mai întâlnit undeva, deşi n-aveam unde, mai ales că noi suntem împreună de atât de puţină vreme? Am văzut în ochii tăi uimirea şi apoi lipsa unui răspuns.

– Da, nu-mi explic. S-au uitat şi ei la noi surprinşi.

Fulgi parcă tot mai grei cad acum cu repeziciune, aşternându-se peste ei. Femeia îi scutură cu ţâfnă. Nu-i plac. El însă îi lasă să i se aşeze cuminţi pe faţă. I se topesc pe buze. Întinde mâna şi mângâie faţa femeii care are o clipă de nesiguranţă, de retragere, dar apoi se abandonează gestului tandru.

cuplu iarna

– Lasă-i. Să ţi se topească pe faţă. Nu avem decât clipa asta.

– Mâine ce va fi?

– N-am răspuns.

– Credeam că ai răspuns la orice, zâmbeşte femeia.

– Dacă aveam, nu eram aici. Nu e o situaţie obişnuită. Unul dintre noi va pierde.

– Dar am simţit că… contează ce am simţit?

– Contează.

– Aş vrea să nu fiI tu cel care va pierde. Dar o să fii tu. Măcar dacă aş putea să-ţi iau durerea cu mâna.

Ninsoarea se opreşte brusc. De nicăieri începe să bată vântul, şfichiuindu-le obrajii.

Femeia întinde mâna spre inima bărbatului, dar acesta se fereşte.

– Las-o să doară. Măcar acum pot să simt ceva. Am eu ceva pentru tine.

Cu mâna dreaptă îi desface părul, iar cu stânga o cuprinde de mijloc.

– O să vină întâi furtuna, să ştii. Apoi va fi pustiu. O să fie atât de ger, încât lacrimile ţi se vor transforma în pietre, dar nici n-o să observi. Multă vreme n-o să simţi nimic. Nici cald, nici frig. Când vei începe să simţi iar frigul sau căldura, te vei fi vindecat. N-o să mai ai întrebări, dar o să mă găseşti răspuns în fiecare răsărit de soare. Cuvintele ţi se vor usca pe buze şi o să plângi fără să ştii de ce. Dar o să le iei altora durerea cu mâna. Asta să-ţi fie alinarea. Sau blestemul. Iar tu o să-mi fii durerea de inimă. N-o să ne mai găsim. Atât am avut.

– Dar ei, ei, cine erau? Trebuie să ştii!

– Eram noi. Împreună.

Acum e întuneric deplin si strada e luminată doar de zăpada proaspăt aşternută. Becul de pe clădirea imensă s-a stins. Câinele latră cu putere.

Mă trezesc brusc. E ora trei dimineaţa.

Guest post Adriana Paţirea

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Căprioara de alături

Nu pe mine mă aştepţi?

Ai mei ani 40…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,190 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro