Nu e nimeni acasă

DUMITRU-ALEXANDRU FILIMONÎn societatea actuală, a fi prieten cu cineva înseamnă a te ști de mult timp cu acel cineva în primul rând. Criteriul prim este durata. Cu cât durata este mai mare, cu atât șansele ca acea persoană să devină „prietenul tău” sau „prietenul ei” (sau, de ce nu, „prietenul nostru”) sunt mai ridicate. Practic, selecția vine în urma unor evenimente din trecut care cumva au oferit senzația suficientă de continuitate cu acele persoane. Faptul că îmbătrânim, cu ghilimelele de rigoare, ne induce din neant, sau din străfundurile inconștientului, că nu mai avem timp să ne facem alți prieteni. Mai pe scurt: „Aceștia sunt oamenii mai vechi, cu aștia defilăm!”.

Creștem strâmb în strâmtul nostru colțișor de lume

Calitatea este înlocuită conștient de cantitate. Realmente vorbind, care este prețul acestei schimbări de paradigmă? Consecința acestei gândiri lipsite de logică (de genul: ne știm de prea mult timp să nu mai vorbim unul cu altul), împoțonată de reacții uamne clare de apropiere falsă și înțelegere deșertică a problemelor celuilalt nu duce decât la acceptarea unui compromis care ne este impropriu, dar foarte folositor în activitatea noastră socială, cea de toate zilele. Ne simțim bine cu oameni cu care ne știm, care ne acceptă la un nivel satisfăcător personalitatea, tabieturile și alte nebunii și, în același timp, nu trebuie să facem eforturi suplimentarre, cum am face cu altă persoană, și nici nu trebuie să ne asumăm riscul unor alte prietenii. Faptul că putem stagna din punct de vedere uman nu pare o problemă pentru multă lume.

singuratate2

Este mai importantă interfața umană, interfața noastră, decât conținutul în sine. Putem duce o existență amară, descrisă prin lipsă acută de empatie, înțelegere sau de geneză a unor sentimente absolut firești (compasiune, milă, chiar și admirație față de ceva sau cineva), îmbrățișând cu două mâini stabilitatea fariseică, confortul strâmt și tâmp al zilelor noastre, precum și simplificarea dialogului până la apariția exclusivă a monologului. Acest comportament egoist de satisfacere a unor nevoi de grup doar împuternicește compromisul descris mai sus. Practic, între noi se produce doar un schimb informațional (știri, evenimente, bârfe de tot felul, mondenități etc.), nu și unul energetic. Plecăm mai obosiți decât am venit de la o astfel de întâlnire, reuniune, eveniment unde nu reușim să ne conectăm cu cei prezenți. În plus, se instalează și un sentiment de plictiseală străin de ființa ta.

În ce prăvălii mai găsim firescul?

Atât timp cât ești înzestrat cu sensibilitate și inteligență nativă și mai ești binecuvântat și cu o fire curioasă, îți este mult mai greu să te plictisești de unul singur. Problema apare când te plictisești printre oameni. Atunci realizezi că iubești prea puțin. În sinea ta, sesizezi o contradicție – ție îți plac oamenii în general, iubești umanitatea și atunci cum de te poți plictisi în miezul ei? Cred că răspunsul îl găsim într-o definiție simplă a omului. Omul există, prin urmare, trăiește, evoluează, crește. Dacă omul se poate simți rege, închis într-o coajă de nucă pe vecie, de ce noi renunțăm voluntar să trăim firesc, să ne punem întrebări său să ne interesăm de ce este în jurul nostru, să fim deschiși cu oricine și cu orice lucru care poate apărea în viața noastră și care promite o schimbare? Pur și simplu, cred că este mai ușor să nu trăiești și să înghesui lumea în colțul tău de lume, dar niciodată un macrocosmos turtit într-un microcosmos nu a născut vreodată un soare.

Această formă de autolimitare rezolvă, pe moment, paliativ, dacă mă pot exprima astfel, anumite probleme, întrebări, presiuni izvorâte din lăuntrul nostru. Este greu într-un astfel de context să ai oameni lucizi în jurul tău, deoarece ei pot reprezenta un pericol pentru pseudo-lumea ta văruită. În mod „natural” vei prefera să te înconjori de oameni care nu-ți amintesc de nimic și care peste doi-trei ani vor fi la fel din punct de vedere spiritual și mai ales mental. Adică nimic nu se schimbă la tine în prăvălie fără voia ta. Doar lumea, atât de frumoasă și de complexă, infinit de frumoasă și de complexă, se schimbă. Tu rămâi la fel.

Cred sincer că ne plictisim când intrăm în prăvălia unor astfel de oameni, deoarece lumea, așa cum o știam noi, este mutilată de niște mâini egoiste. Dacă ne uităm în ochii acestor indivizi, ne dăm seama că nu este nimeni acasă.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Şi ce dacă nu-i bun pentru tine, tu tot proastă eşti

Nervi de weekend

Eu te-am vrut, boule!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,411 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro