Nu era frumoasă

Ovidiu Ivancu

16 January 2016

ovidiu ivancuNu era frumoasă. Nu știu pe nimeni care să fi putut spune despre ea că era frumoasă. Sigur, trec peste clișeul frumuseții care stă în ochii privitorului. Cert e că, rugându-i pe bărbații care se îndrăgostiseră de ea să o caracterizeze în câteva cuvinte, niciunul n-ar fi folosit „frumoasă”. Cumva, într-un mod cu totul și cu totul inexplicabil, atrăgea atenția abia atunci când începea să vorbească. Nu c-ar fi spus lucruri interesante sau pline de substanță, însă era în ea o curiozitate naivă, nevinovată, dacă nu sinceră, măcar veridică.

De o vreme, constatasem în conversațiile mele cu diverse femei că există câteva tipuri de interlocutori. Există, bunăoară, femeia care te ascultă aparent atent, dar în care poți vedea nerăbdarea cu care așteaptă să înceapă a vorbi ea însăși. Când ascultă, femeia asta e ca o felină la pândă; orice mic indiciu că ai terminat ce ai de spus, e folosit pentru ca ea să preia conversația, s-o ducă în direcția dorită, acolo unde se simte confortabil. Mai sunt și femei care ascultă încercând să facă permanent conexiuni între ce spui și propriile lor experiențe de viață. Dacă le vorbești, spre exemplu, de scena luptei între Leonardo di Caprio și urs, în „The Revenant”, își vor aduce aminte de nu știu ce vacanță petrecută la munte, unde, într-o seară, au zărit în pădure silueta vreunui lup înfricoșător. Altele au agenda lor proprie. Ele își propun să spună un lucru și îl spun, indiferent de firul logic al conversației, indiferent de subiectul ei. Poți discuta despre încălzirea globală, vor găsi metoda și artificiul retoric de a-ți vorbi despre cartea pe care-o citesc, presupunând că asta și-au propus să zică. În fine, partenera mea favorită de dialog este aceea care nici măcar nu mimează vreun interes anume pentru ce aude. Te lasă să vorbești din politețe, în vreme ce mintea ei umblă aiurea, prin teritorii nici măcar vag înrudite cu ceea ce spui tu în momentul acela.

femeie tunsa scurt

Probabil că și în lumea bărbaților se întâmplă același lucru. Ea, însă, nu mă interesează, de vreme ce-i aparțin și, prin simplul fapt că-i aparțin, mi se pare a fi destul de prozaică și lipsită de interes, așa cum prozaice și lipsite de interes devin, îndeobște, lucrurile cu care suntem intim familiarizați, familiarizați până la identificare.

E. găsise metoda de a evada definitiv din granițele oricărei tipologii. Ironia ei este redutabilă, cu atât mai mult cu cât pornește mai mereu de la auto-ironie. Modul dezarmant în care refuză să se ia în serios este, de altfel, arma ei secretă. Ea-l enervase și pe cel  ce devenise acum fostul ei soț. Nu de la bun început… Ba, chiar dimpotrivă. La început, găsise felul ăsta al ei de a fi extrem de atrăgător. Până când descoperise că E. era o femeie cu care nu te puteai certa în sensul clasic al cuvântului. Dacă țipai, se retrăgea ostentativ în ea însăși. Or, el, înnebunit de gândul acestor retrageri pe care nu le putea controla, pe care nu le putea înțelege, își pierdea calmul și încerca, cu oarecare disperare, să provoace reacții. Cu cât, însă, făcea mai multe în acest sens, cu atât ea se îndepărta mai mult, neoferindu-i nici explicații, nici contraargumente, ci doar retrageri, tăceri și ironii succesive.

E. este asemenea unei cutiuțe artizanale care se deschide numai după ce ai executat o serie de mișcări sofisticate, deloc bruște, într-o anume succesiune. Am văzut odată, în drum spre Oradea, un bărbat care încerca să deschidă o astfel de cutie, vândută pe marginea drumului. Exasperat că nu știe ce anume mecanisme să acționeze și în ce ordine, bărbatul a încercat s-o forțeze, sfârșind prin a lovi cu pumnul cutia care, evident, refuza să se deschidă. Când am auzit că E. divorțase, aceasta e prima imagine care mi-a venit în minte. De la înălțimea celor aproape 178 de centimetri pe care îi avea, cu părul ei scurt, tuns băiețește, aerul dezinvolt al omului ușor abordabil, care comunică și se poate integra oriunde. Ca să pătrunzi, însă, dincolo de bariere, era nevoie de o infinită răbdare.

E greu să ți-o imaginezi pe E. îndrăgostită. Poate că nici nu fusese vreodată, cine poate ști?! E greu să ți-o imaginezi caldă… Câteodată, mă întreb dacă știe să plângă. Ochii ei limpezi, fermi, adesea glaciali, îi descurajează pe toți aceia care și-ar dori să și-i imagineze umezi. Până și corpul ei, acoperit cu haine ușoare, fie vară, fie iarnă, are ceva ironic în el. Prin textura hainelor i se pot ghici formele, însă ele nu par a semăna cu nimic cunoscut. Nu formele în sine îți dau o astfel de senzație. Când E. rămâne nemișcată, nu vezi altceva decât un corp de femeie tânără, piele ușor arămie, bine întinsă, fără cute, fără riduri. Proporția dintre bust și şolduri e plăcută, cu brațele întinse și picioarele ușor desfăcute ar putea fi încadrată de un cerc și un pătrat, asemenea Omului Vitruvian. Când, însă, același corp se află în mișcare, când formele devin dinamice, rezultatul e surprinzător. Nu are nici fragilitate și grație feminină, nici rigiditate și masivitate masculină. Se găsește cumva la intersecția celor două grații.

Bărbații ei încep prin a crede că au dobândit un trofeu și sfârșesc prin a intui că e posibil ca ei înșiși să fi fost trofee. E. nu e niciodată singură. Apare mereu la brațul unor bărbați atât de diverși, încât asta sporește confuzia generală. Acum o privesc dansând într-o încăpere mică, pe niște acorduri care aproape că nu se mai aud de la atâta fum de țigară. Corpul ei îmi amintește obsesiv de cutia artizanală care se deschidea atât de greu. Dacă ar exista ceva suflet în cutia aia de lemn, nu cumva și-ar dori să găsească pe cineva care s-o poată deschide, care să aibă suficientă răbdare să exploreze, să atingă cu degetele marginile lemnului, încercând să intuiască prima mișcare, apoi a doua, a treia…?!

Pe Ovidiu îl găsiți și aici.

Citiţi şi

Bălăcărirea asta a jumătăţii…

Știi cine sunt?

Cei de 30 și ceva de ani – generația cochiliilor goale

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,500 views

Your tuppence

  1. ioana / 16 January 2016 16:18

    Toate suntem niște cutiuțe 🙂 . Și cu cât mai speciale … cu atât mai deosebite trebuie sa fie degetele care încearcă sa ne deschidă. … 🙂

    Hot debate. What do you think? Thumb up 7 Thumb down 3
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro