Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Nu eu devenisem neatrăgătoare, greșisem doar țara

12 May 2018

FELICIA DOLEANUAveam vrei câțiva anișori, când am primit în dar cartea cu povestea motanului încălțat. Eram fascinată nu atât de poveste, pe care spre rușinea mea am și uitat-o, cât de imaginea acestui motan frumos și mândru, care avea niște cizme grozave, roșii și strălucitoare, pieptul bombat, pălărie, un zâmbet cuceritor și niște mustăți uriașe.

Tatăl meu, văzând cât de încântată eram de cizmele motanului, a început să mă păcălescă cu promisiuni. Foarte urât din partea ta, domnule tată!

Când stăteam lipită de el, ca marca de scrisoare, la câte un meci cu echipa lui preferată Dinamo și-i puneam o sută de întrebări pe minut, mă mângâia ușor pe braț sau pe picior și-mi zicea:

– Dacă taci din gură, ca să urmăresc faza asta, îți cumpăr cizme roșii de lac!

Când am început școala, mă șantaja:

– Dacă iei premiul întâi, îți cumpăr cizme roșii de lac!

Pe scurt, am visat zeci de ani acele cizme roșii de lac, pe care nu le-am primit niciodată. Am luat multe premii întâi, la școală, pe stadion, pe scenă, dar cizmele roșii de lac nu mai soseau. Apoi am încetat să mai sper.

Înainte de a pleca din țară, mă plimbam cu tata pe Calea Victoriei și povesteam. Aveam 26 ani. Ajungând în fața casei de modă Venus, vedem expuse niște cizme roșii. Îi spun cu năduf:

– Toată viață m-ai păcălit că-mi cumperi cizme roșii de lac!

Tata a râs șmecherește și a zis:

– Hai să-ți cumpăr, ca să nu te mai simți păcălită!

Am intrat în magazin și am început să probez. Tata se uită le prețuri și comenta: Sunt frumoase, dar sunt prea roșii! Mda, sunt ok, dar sunt prea de lac!  Îți vin bine, dar sunt prea cizme! Nu, alea sunt chiar burlane, nu-ți vin bine deloc.

După mai multe tentative, ne-am hotărât la niște cizme mai puțin roșii, erau chiar foarte petrol, de-o eleganță de-ți stătea respirația, cu niște tocuri subțiri și foarte înalte, o piele fină care se mula ca o mănușă pe picior și se asorta perfect cu alain delon-ul gri. Eu nu mi-aș fi permis niciodată să le cumpăr, prețul lor fiind aproape salariul meu pe o lună. Eram așa de fericită! L-am îmbrățișat pe tatăl meu, i-am mulțumit și am țopăit ca un copil până acasă. Am țopăit pentru toți anii în care am sperat să primesc cizmele roșii de lac.

Câteva săptămâni mai târziu, le plimbam printr-un oraș din nordul Germaniei, pe unde m-au dus valurile vieții. Nimeni nu se uita la ele, la tunsoarea mea modernă, la cojocul cambrat pe talie cu terminații de blaniță pufoasă bleu-lila. Începuse chiar să mă enerveze chestia asta. Nu că aș fi fost la femme fatale, dar eram și eu totuși o femeie tânăra, frumușică, elegantă, pe care până cu câteva săptămâni în urmă o mai fluiera cineva pe stradă, mai încetinea o mașină, mai întorcea unul capul, mai ofta altul, mai claxona un taximetrist.

Ruth Orkin

1951, Ruth Orkin, American Girl in Rome

Începusem să devin nesigură. Mă uităm mai des în oglindă. Am început să-mi cumpăr haine mai decoltate, mai transparente, mai scurte…

Într-o seară, mă întorceam de la cafeneau din colț, unde băusem un pahar de  prosecco. Simțeam cum îmi ard obrajii, deși afară era frig și bătea un pic vântul. În fața mea, doi bărbați înalți. Pentru prima, și cred că și ultima dată în viață, am avut așa un impuls să provoc. Mi-am luat avânt și am început niște fâțâieli precum Heidi Klum când le învață pe tinerele modele cum să prezinte modă, așa cum se chinuise mama să mă învețe toată viața să merg ca o doamnă, să pun piciorul în fața celuilalt, cu mișcări de șolduri, cu burta înapoi și sânii înaine. Îi depășesc spectaculos, concentrându-mă intens să nu-mi pierd cadența, să nu cad ca toanta în freză sau să nu-mi rup tocurile înalte și subțiri. Depășire reușită, cu pâlniile pe recepție, gândindu-mă cu plăcere cum or să cadă-n cur văzând atâta grație. Mă îndepărtam ușor și nu auzeam nici fluierături, nici exclamații. Dezamăgită, mi-am pierdut ritmul și era cât pe-aci să mă-mpiedic. Dar într-o fracțiune de secundă m-am redresat și m-am uitat în urmă. Cei doi bărbați frumoși se smotoceau de mama focului, cu plescăieli și gemete, lipiți de un felinar. Cred că, și dacă aș fi făcut striptease și aș fi rămas doar în cizme, nu m-ar fi remarcat.

M-am pleoștit toată și mi-am dat seama că nu devenisem neatrăgătoare, ci doar greșisem țara.



Citiţi şi

Cele 10 reguli pentru viața de după 50 de ani

Anonimul bucureștean

Ce e totuși acest obiect, vă rog?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,837 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro