Nu fiți nesimținzi!

Daiana Colceriu

17 May 2014

DaianaEu simt, dom’le. Simt mult, intens, de toate.

Simt mirosul de ceapă verde în piață, mirosul de liliac printre blocuri, mirosul de balegă pe ulița mea.

Simt cu urechile cântatul de cocoș, talăngile de vaci, avioanele cu motoare, muzica mea.

Simt soarele pe piele, piatra cubică din orașe faine în tălpi, apa de mare când îmi bag degetul în ea, simt când mângâi florile sau lemnul.

Simt cu toate papilele gustative mâncarea delicioasă, cireșele când apar, un sărut.

Simt cu ochii oile de pe marginea drumului, lanurile de rapiță sau munții.

Săptămâna trecută, am simțit iar bucurie simțind cu toate simțurile ăstea ale mele, așa că am sunat-o pe maică-mea să-i mulțumesc. De la ea cred că am învățat să simt așa. Mi-a arătat cum simte ea, mi-a plăcut, s-a transformat în obicei care a intrat și a rămas în mine.

Cel mai intens totuși, simt cu inima. Cu ea simt bucurie, tristețe, frică, furie și alte simțăminte pe care le identific mai greu.

eu simt

Despre cum simt bucurie, am mai scris. O simt ușor, zilnic, din aproape orice.

Furie simt mai rar. Îi reduc pe oameni la nevoile lor neîmplinite, așa că nu mă mai înfurie faptele lor. Iar când chiar reușește cineva să o facă, îmi dau seama că e despre mine. După ce țip.

Simt și frică din când în când. Frică de respingere, frică de singurătate, frică de eșec. Aia de moarte e mai nouă și mai greu de gestionat, dar încet-încet îmi găsesc mecanismele cu care să scap și de ea. Reușesc cu rațiunea să le fac să dispară.

Mai greu mi-e când simt tristețe. Îmi simt inima grea, uneori nodul în gât, îmi vine să ascult muzici triste, scriu, gândesc, dar fac ca totul să pară groaznic. Și stau tristă. O zi, două, cel mult o săptămână. Când mă hotărăsc că am simțit destulă tristețe, mă ridic din pat, mă îmbrac frumos, înrozez viața și reîncep să mă fericesc.

Așa simt eu. Nu știu alții cum simt pentru că nu vorbim despre asta. Mi-am dat seama că doar feisbuc ne întreabă cum ne simțim. Și nu mă refer la cei cărora le-aș spune doar vorba lui Dabija, ci la prietenii apropiați. De ce nu vorbim între noi despre ce simțim? O să cuget la subiect, apoi o să încep să povestesc cu prietenii și despre simțăminte.

Voi, ăștia care vă ferecați inima și vă mințiți că nu e nimic de simțit, citiți?

Să vă zic ce vi s-a întâmplat. Fie ați uitat să simțiți de la cât vi s-a zis E rușine să plângi! sau Tre’ să te maturizezi, nu te mai bucura așa ca un copil de orice!, fie credeți că nu aveți motive să fiți triști sau furioși sperând că ați găsit echilibrul, fie simțiți doar frică. Atât de multă frică încât nu mai e loc de bucurie sau tristețe. Frică să vă bucurați prea tare că la un moment dat se termină, frică să fiți triști că nu e bine, frică să simțiți, adică să deveniți vulnerabili, că așa zice lumea nesimțindă despre noi, cei care simțim. Nu fiți nesimținzi! Nu e bine așa, vă zic eu. 😉

E bine să simțim, ca atare vă doresc să simțiți mult și bine și rău.

Pe Daiana o găsiți cu totul aici.



Citiţi şi

Femeia cu ochii verzi

Lasă naibii telefonul ăla!

Să mă ierți…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,850 views

Your tuppence

  1. Livia Blaga / 4 January 2016 20:14

    “Simt enorm si vaz monstrous” a zis un iubit prieten si eu chiar asa patesc. E motivul pentru care gasesc pui de ciori, de soim, de bufnita desi locuiesc de cand m-am nascut in oras. Pe langa cerurile de primavara, toamna etc. simt copacii cand le e sete, simt oamenii cand au dureri de cap sau de suflet, simt copiii la scoala si, dupa dispozitia majoritatii, pot incepe ora cu o portie de joaca, miscare si cantec, pana se mai insenineaza suparatii si apoi facem si lectii. Aveti dreptate cu tristetea, vine cu zgomot sau tiptil dar o tratez ca pe febra: pat, carte buna si somn. La varsta mea frica de moarte nu mai exista. M-am si antrenat intens locuind intr-un apartament bine zgaltait de cutremurul din ‘977! Bulina lui, daca ar exista, ar concura nasul celebrului Rudolf. Multumesc mult pentru bucuria de a va citi!

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  2. Nu fiți nesimținzi! | printre nori / 19 May 2014 0:10

    […] Povestea continuă aici. […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro