Nu mai aveam nimic de pierdut

Aurelia Nan

4 September 2015

aura nanCasa noastră era pe strada pieţei. O stradă importantă de altfel, fiindcă piaţa e un lucru important într-o urbe. Ceva viu, care se mişcă şi se schimbă întruna. De la mic la mare, toată lumea ajunge, inevitabil, în braţele sale.

Vara, piaţa înflorea. Veneau din toate părţile ţăranii cu roşii, pepeni, brânză, miere, orătănii. Orăşenii viermuiau, căutând una-alta. Cei mai mulţi se cunoşteau între ei, se salutau, întrebau de sănătate, de rude, de vecini. Era mare piaţa, cât un teren de fotbal. Pe o latură, tarabele grele din beton, înşirate una după alta, cu un acoperiş gros, de tablă. Pe cealaltă parte, aprozarele. Nişte gherete mici, prăfuite, verzi cândva, acum aproape cenuşii. Îmbuibate de cartofi si ceapă, cu cântare mari de fier, în faţă, pentru saci. Printre aprozare, rătăcit, un chioşc mic, ca un bătrânel adus de spate, cu câteva litere decolorate sus: “Băcănie”. Simt şi acum în nări aroma dinăuntru. Era paradisul nostru, al copiilor. Îi ziceam “La neamţu”, nici nu mai ştiu de ce. Se poate ca pe vânzător să-l fi chemat aşa. Mirosea îmbătător a Eugenii tari cu cremă, a dropsuri colorate, a Mentosan, a ciocolăţele rotunde cu rom. În mijlocul pieţei, o curticică rotundă, împrejmuită cu un gard scund de fier, adăpostea un cilindru înalt. Un turn de apă care se înălţa încrezut deasupra tuturor.

Édouard Boubat

©Édouard Boubat

Seara, piaţa se odihnea. După ce plecau toţi, avea un scurt răgaz. Apoi o luam noi în primire. Copiii. Eram mulţi pe stradă, cel puţin doi în fiecare casă. Piaţa era teritoriul nostru. Locul în care se înfăptuiau toate jocurile, toate dramele şi toate iubirile. Stăteam pe gărduleţul dinspre stradă şi jucam “fete, filme, flori sau băieţi”. Fazan. Mima. Apoi săream elasticul sau coarda. Când scăpăta soarele, începea v-aţi ascunselea. Alergam în toate părţile, cădeam, ne ridicam, ne scuturam şi o luam de la capăt. Scăpa cine putea, căci domnea legea junglei. Ne stropeam cu apă de la cişmeaua care picura întruna, dar nu plecam acasă, de teamă că nu ne mai întoarcem. În piaţă nu existau lacrimi sau dezertări. Dar existau ierarhii. Cei mici, cei mijlocii şi cei mari.

La câţiva metri mai încolo, pe tarabe, la adăpostul întunericului, se întâmplau lucruri serioase. Câte o bicicletă mai apărea şi zăbovea un timp. Veneau băieţi de prin oraş la fetele mai mărişoare. “Prietenii” lor. Era ceva deosebit să ai prieten, însemna că deja eşti “mare”. Se auzeau de acolo, din când în când, chicoteli şi şoapte. Ştiam că se sărută cu limba şi se lasă pipăite pe sub bluze. A doua zi aveau să se laude cu trofeele: urme de muşcături pe gât şi ciupituri pe coapse. La fel cum se lăudau şi cu sutienele.

Eu eram la vârsta aceea ciudată, când nu mai eşti copil, dar nici femeie încă. Aveam cupa “0”, dar purtam sutienul mândră, ca pe un stindard. Eram şi îndrăgostită de la un timp. Dar era secretul meu, n-aş fi îndrăznit în ruptul capului să recunosc. Aşa cum n-aş fi mărturisit în veci visele în care îl ţineam de mână şi ne sărutam fierbinte. Un băiat frumos, mai mare ca mine. Venea în fiecare an la bunici şi stătea toată vara. Peste puţin, însă, avea să plece de tot, undeva în străinătate, avea rude. El nici nu mă observase, fiindcă n-aveam decât un sutien mic. Dar nu-mi păsa. Nu ma împiedica nimic să-l iubesc ca şi cum ar fi fost ultimul băiat din lume. Aşteptam cu înfrigurare serile, ştiind că voi merge la piaţă şi îl voi vedea. Şi visam la ziua în care o să stăm şi noi pe tarabe, la întuneric.

În timpul zilei, pe la casele noastre, aveam grijă să nu ne supărăm părinții. Ei ştiau bine care e punctul slab şi nu se sfiau să-l atingă: “dacă nu faci cutare, nu te las la piaţă”. Era o ameninţare pe care niciunul dintre noi nu ar fi vrut s-o audă. Odată s-a întâmplat totuşi. Nu-mi amintesc cu ce greşisem, dar poarta era încuiata la căderea serii. Iar piaţa mă aştepta, cu doar câteva case mai încolo. Plângeam cu lacrimi amare, căci hotărâsem, cu o zi înainte, să-i mărturisesc LUI iubirea mea. Nu mai aveam nimic de pierdut. Era ultima vară pe care avea să o petreacă la piaţă, ştiam că nu-l voi revedea.

Stăteam cu fruntea lipită de poartă şi suspinam fiecare minut al zilei care se ducea. Apoi, n-am mai rezistat. Eu, cea mai ascultătoare fetiţă, care n-ar fi ieşit din cuvântul părinţilor, m-am căţărat în vârful gardului. Am sărit de acolo parcă împinsă de toţi dracii. Fusta s-a prins în gardul ascuţit şi s-a rupt până sus. Am căzut. Apoi m-am ridicat buimacă, cu genunchii însângeraţi, dar n-am scos nici un sunet. Mi-am şters sângele cu frunze şi am fugit. Nu-mi păsa nici dacă aş fi avut picioarele rupte. Hotărârea de a-l vedea şi de a-i vorbi îmi anesteziase toate simţurile. Când am ajuns la piaţă, jocurile începuseră. Erau veseli toţi, alergau să-şi găsească ascunzători. L-am căutat din priviri, dar nu l-am găsit. Am alergat prin piaţă, disperată. Întuneric. Alţii, oricine, numai el nu. M-am dus şi la tarabe. Nu era. Apoi am întrebat, cu inima strânsă, pe careva. “A plecat mai devreme”, mi-a zis. “La noapte are avion”.

Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Şi inima la fel. Mi-am dat seama în clipa aceea cât de tare mă dureau genunchii…

Pe Aurelia o găsiți toată aici.

Citiţi şi

Ard de dorință, transpiră, fierb, se îmbrățișează, se alintă… și atât

Viața nu se termină la 40 de ani. Uneori abia începe

Femei care luptă pentru un bărbat

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,247 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro