Nu mai vreau să merg la şcoală!

Ana Barton

13 January 2014

Ce fac eu ca să mă simt o babă revolută? O-mping pe fie-mea să citească. Cu cât mai abitir, cu-atât o apucă toate nevrozele, cu durerile adiacente, închipuite sau chiar somatizate. Îi citesc eu, îi povestesc din cărţi, mai am niţel şi i le fierb în tocăniţă. Cu semne de carte cu tot, că doar i-am spus că nu se crăcesc cărţile ca seminţele de dovleac.

Rezultatul? Zero. În continuare, vine şi-mi cere sinonime, antonime, omonime şi omofone. Şi dacă nici noi n-avem dicţionare de toate felurile-n casă, apăi nu ştiu cine să mai aibă. Am încercat s-o-nvăţ să le folosească. Răspuns: „Lasă, mami, când nu ştiu, te-ntreb e tine. Tu ştii tot.“ Aici e locul în care-mi vine mie să-mi smulg părul din cap c-o pensetă boantă fiindcă nu e deloc aşa. Nu le ştiu, le caut. Nu scriu nimic fără cel puţin un DEX şi-un DOOM alături.

Nimeni nu le ştie pe toate. E imposibil aşa ceva. Treaba e că-i musai să te-ndoieşti de tine şi să cauţi, să verifici mereu formele corecte, să-ţi pese care sunt, să nu scrii şi să nu te exprimi cu vârfetele degetelor muiate-n convingeri. Dar copila e din altă generaţie: a telefonului mobil şi-a computerului. Iar sistemul în care-nvaţă e acelaşi cu ăla-n care-am început şi eu şcoala, în 1980, toamna.

Iubeşte şcoala şi-o iubeşte mult, dar ştiu că-i respinge sistemul. Din fericire, toţi profesorii ei iubesc şi ei şcoala şi copiii şi-atunci n-are a se plânge de nimic, dimpotrivă. Însă nu pot să nu văd eforturile fetei mele, zbaterea ei de zi cu zi în a se adecva unui sistem de învăţământ de pe vremea mă-sii, când ea trăieşte întru totul în anul 2014.

Fetita la scoala

Dar v-am scris toate astea fiindcă am găsit un punct de vedere şi de simţire care m-a pus pe gânduri şi pe care vreau să vi-l împărtăşesc:

Sîntem o familie normală. Avem studii superioare, am fost premianţi şi olimpici amîndoi (eu mai puţin, doar la partea umană, soţul – universal), deci consider că pot vorbi pertinent.

Am urmat „cursul vieţii“ şi am primit în dar primul copil. Crescînd, a venit şi vremea grădiniţei, cea cu două educatoare. La una plîngea copilul, la cealaltă plîngeam noi, părinţii. Apoi, firesc, conform „cursului vieţii“ – şcoala. Aici facem o haltă mai mare. A început cu clasa I. Am înţeles cu toţii că doamna învăţătoare nu e mamă, ne-am chinuit să pricepem considerentele psihologice referitoare la metodele de premiere sau la purtatul/nepurtatul uniformei… Vremea trecea oricum şi dilema vieţii mele începuse să apară: în clasa I, cînd toată lumea primeşte în general „foarte bine“ peste tot şi doar prea slab să fii să iei alt calificativ, fii-mea avea şi „bine“; şi nu unul, ci chiar vreo trei sau patru. Ba chiar un „insuficient“ la nu-ştiu-ce, unde purtase un dosar („portofoliu“!) în ghiozdan trei luni şi îl uitase exact în ziua cu notarea! A fost prima nedreptate simţită de copil, pe care a încercat s-o exprime. Iar noi: nu, că e vina ta, nu trebuia să uiţi, atîta treabă ai, ghinion etc. Reacţii de părinţi normali şi premianţi, pe vremuri. Şi aşa a venit şi primul „mami, nu-mi place la şcoală!“ Răspunsul nostru? „Prostii! Învaţă, că…“

Întregul articol al Izabelei Cotelin îl găsiţi aici.



Citiţi şi

Unde dispar iubitele după căsătorie

Mămicile care nu ratează nicio ocazie de a pupa în c*r învățătoarele

Iubirile nesfârşite se aşază doar în vieţi limpezite


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,287 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro