Nu mai vreau să merg la şcoală!

Ana Barton

13 January 2014

Ce fac eu ca să mă simt o babă revolută? O-mping pe fie-mea să citească. Cu cât mai abitir, cu-atât o apucă toate nevrozele, cu durerile adiacente, închipuite sau chiar somatizate. Îi citesc eu, îi povestesc din cărţi, mai am niţel şi i le fierb în tocăniţă. Cu semne de carte cu tot, că doar i-am spus că nu se crăcesc cărţile ca seminţele de dovleac.

Rezultatul? Zero. În continuare, vine şi-mi cere sinonime, antonime, omonime şi omofone. Şi dacă nici noi n-avem dicţionare de toate felurile-n casă, apăi nu ştiu cine să mai aibă. Am încercat s-o-nvăţ să le folosească. Răspuns: „Lasă, mami, când nu ştiu, te-ntreb e tine. Tu ştii tot.“ Aici e locul în care-mi vine mie să-mi smulg părul din cap c-o pensetă boantă fiindcă nu e deloc aşa. Nu le ştiu, le caut. Nu scriu nimic fără cel puţin un DEX şi-un DOOM alături.

Nimeni nu le ştie pe toate. E imposibil aşa ceva. Treaba e că-i musai să te-ndoieşti de tine şi să cauţi, să verifici mereu formele corecte, să-ţi pese care sunt, să nu scrii şi să nu te exprimi cu vârfetele degetelor muiate-n convingeri. Dar copila e din altă generaţie: a telefonului mobil şi-a computerului. Iar sistemul în care-nvaţă e acelaşi cu ăla-n care-am început şi eu şcoala, în 1980, toamna.

Iubeşte şcoala şi-o iubeşte mult, dar ştiu că-i respinge sistemul. Din fericire, toţi profesorii ei iubesc şi ei şcoala şi copiii şi-atunci n-are a se plânge de nimic, dimpotrivă. Însă nu pot să nu văd eforturile fetei mele, zbaterea ei de zi cu zi în a se adecva unui sistem de învăţământ de pe vremea mă-sii, când ea trăieşte întru totul în anul 2014.

Fetita la scoala

Dar v-am scris toate astea fiindcă am găsit un punct de vedere şi de simţire care m-a pus pe gânduri şi pe care vreau să vi-l împărtăşesc:

Sîntem o familie normală. Avem studii superioare, am fost premianţi şi olimpici amîndoi (eu mai puţin, doar la partea umană, soţul – universal), deci consider că pot vorbi pertinent.

Am urmat „cursul vieţii“ şi am primit în dar primul copil. Crescînd, a venit şi vremea grădiniţei, cea cu două educatoare. La una plîngea copilul, la cealaltă plîngeam noi, părinţii. Apoi, firesc, conform „cursului vieţii“ – şcoala. Aici facem o haltă mai mare. A început cu clasa I. Am înţeles cu toţii că doamna învăţătoare nu e mamă, ne-am chinuit să pricepem considerentele psihologice referitoare la metodele de premiere sau la purtatul/nepurtatul uniformei… Vremea trecea oricum şi dilema vieţii mele începuse să apară: în clasa I, cînd toată lumea primeşte în general „foarte bine“ peste tot şi doar prea slab să fii să iei alt calificativ, fii-mea avea şi „bine“; şi nu unul, ci chiar vreo trei sau patru. Ba chiar un „insuficient“ la nu-ştiu-ce, unde purtase un dosar („portofoliu“!) în ghiozdan trei luni şi îl uitase exact în ziua cu notarea! A fost prima nedreptate simţită de copil, pe care a încercat s-o exprime. Iar noi: nu, că e vina ta, nu trebuia să uiţi, atîta treabă ai, ghinion etc. Reacţii de părinţi normali şi premianţi, pe vremuri. Şi aşa a venit şi primul „mami, nu-mi place la şcoală!“ Răspunsul nostru? „Prostii! Învaţă, că…“

Întregul articol al Izabelei Cotelin îl găsiţi aici.

Citiţi şi

Când școala îți dărâmă regulile sănătoase

Problemele din dormitorul românilor

Pe facebook şi pe instagram toată lumea pare fericită şi are succes


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,139 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro