Nu noi îi alegem pe oamenii care ne intră-n viață

Camelia Stârcescu

18 July 2016

CAMELIA STARCESCUTrec zile în șir în care ni se pare că trăim. Ne amăgim că ceea ce ni se întâmplă putem numi viață, din comoditate, însă, și mult prea rar din conștienta asumare a unei atari realități. Mai degrabă viețuim, zic, prizonieri voluntari în labirinturi de compromisuri și gesturi mecanice, care ne reprezintă sau nu, ne fac sau nu bine, ne fac sau nu plăcere… Acceptăm alături oameni care ne mint, cu talent sau fără, oameni care ne calcă în picioare demnitatea, sufletul, viața… Tăcem. Mergem mai departe. Noi? Sau umbra aceea care ne poartă numele și cu care ne trezim, într-o zi, că nu avem nicio legătură? Când ne-a creat, DUMNEZEU ne-a dat, întâi de toate, un suflet și abia mai apoi un trup, drept haină care să-l poarte prin lume. Ce s-a-ntâmplat cu noi, de am ajuns să curățăm haina mai mult decât sufletul ce-i dă formă? Ce s-a-ntâmplat de ne ascundem sângerândele răni interioare în spatele unor stereotipii străine?

Am uitat să râdem pentru că am obturat drumul Luminii spre noi. Am uitat să plângem, să dăm frâu liber lacrimii când e să cadă, uitând că e un dar dumnezeiesc. ”Nu se cade!”, ni se spune ades. Cinic reflexiv peste gramaticile niciodată învățate până la capăt. Și ce anume ”nu se cade!”? Să râdem. Să plângem. Să trăim?

inger in genunchi

Am învățat recent cea mai grea și mai frumoasă lecție dintre cele pe care mi le-a dat Dumnezeirea până acum. Că nu suntem noi cei care îi alegem pe oamenii care ne intră-n viață. Dar că suntem datori să-i alegem pe cei care ne dorim să rămână.  Cei care sunt ei înșiși lecții frumoase, de folos pentru drumurile spre noi înșine. Cei care ne umplu sufletul cu un simplu gest, cu un simplu zâmbet, cu o tăcere, poate, sau o lacrimă. Că toți ceilalți nu sunt decât vietăți pasagere, pe lângă care ne putem trece clipele, dar pe care suntem obligați a nu-i lăsa să ne murdărească. Cu niciun chip!

Am învățat că o durere copleșitoare te poate îngenunchea. Da. Dar doar atât cât să rostești o rugăciune, rotundă ca o lacrimă ce nu mai poate să cadă. Apoi, te ridici. Încet. Tremurat. Șovăitor, cumva. Și mergi mai departe. Chiar dacă știi, simți, înțelegi că nu mai ești același. Niciodată. Pentru că ți s-a dublat Lumina. Și Dragostea. Și Dorul. Și trebuie, așadar, să le porți cu demnitate mai departe. Pentru cine-a fost și nu mai este. Pentru tine, care EȘTI pentru că Cineva a fost…

V-ați întrebat mulți dintre voi cum poate fi singur cineva care are atât de mulți prieteni pe facebook și chiar în viața reală. Vă spun: gândiți-vă bine! Toți aceștia rămân undeva, acolo, când ne ridicăm de la birou și închidem calculatorul; când spunem ”La revedere!” și închidem telefonul, în urma unei scurte sau lungi convorbiri. Nu e suficient. Pentru că suntem, cum spuneam, și trupuri, așa cum suntem suflete. Suntem oameni. Care tânjim după îmbrățișări reale, după mângâieri și nopți de dragoste fără sfârșit… Cu un alt OM. Cu un alt suflet, îmbrăcat într-un trup palpabil.

Nu suntem îngeri, să ne-mperechem în zbor
Și să plătim iubirii, -n  lacrimi, vamă!
Suntem un Om frumos lângă alt Om,
Supuși Dumnezeieștii voi, fără de teamă…

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂  Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.

Citiţi şi

Cafeaua cu tine

Există peşti răpitori acolo?

Am împărţit până și orgasmul

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
6,038 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro