Nu-și complică viața cu o femeie căsătorită. Are deja una acasă…

Victoria Serman

11 November 2015

Victoria SermanLa început, am crezut că îmi joacă imaginaţia o festă şi nu am dat atenţie acestei idei care, ca o pală de vânt, mi-a zburlit gândurile. Nu mai suntem în perioada „decadenţei”, mi-am spus. Sau suntem. Totul decade în jur. Dar două secole mai târziu, imposibil să fie ea! Și totuşi…

Am început să o urmăresc, întâi discret, de la distanţă, apoi pătrunzându-i intimitatea cu dezinvoltură. Nu puteam concepe că, în secolul 21, o femeie mai poate fi victima „bolii cititorului”. Pentru mine, femeia secolului 21 este liberă, independentă, are drepturi egale cu bărbatul. Revoluţia sexuală s-a produs, „Sex and the city” a distrus tabuurile, nimeni nu se mai poate plânge. Are carieră, independenţă financiară. Are de ales!

Nu puteam înţelege cum o femeie ca ea, ce părea să aibă totul, să se lase prinsă în mrejele propriei fantezii. Cum spunea Bournisien, „mie, unuia, mi se pare că atunci când eşti bine încălzit, bine hrănit…” nu mai ai nicio problemă.

Și într-adevăr, nimic nu o trăda. Era întotdeauna elegantă când cobora din maşina ei cu mulţi cai putere, avea un bărbat arătos şi copii reuşiţi. Se spunea despre ei că sunt un exemplu de succes şi toate fotografiile publice făceau elogiul fericirii lor desăvârşite.

O zăream dimineața la fereastră, făcându-i cu mâna soțului, și, poate, nu i-aș fi dat mai multă atenție, dacă nu aș fi văzut în ziua aceea ceva, ca o umbră trecând peste ea. A rămas o vreme nemişcată, cu fruntea lipită de geam și privirea pironită ca pe scena unui teatru privat, din care noi, trecătorii, nu puteam zări nimic. Era ea, dar departe, cadrul ferestrei folosind personajul pe care îl cunoșteam pentru a pune în scenă un personaj fictiv.

M-a trecut un fior, dar… am trecut mai departe.

măritată

Am întâlnit-o apoi la o cafenea. Purta rochia aceea cu patru volane și era un soi de aristocrație în gesturile și felul în care își povestea, pe un ton confidențial, romanul foileton al vieții. „Sunt o romantică incurabilă…” Tăcerea suspendă câteva clipe urmarea, iar zgomotul linguriței lovindu-se de peretele ceștii de cafea anunță continuarea. „Am crescut hrănindu-mă cu vremuri de glorie. Visând la alcovuri ce adăposteau iubiri tragice. La tuneluri obscure tăinuind intrigi. La gesturi eroice pentru cauze nobile… Cred că într-o altă viață am trăit la Curte”, a spus ea cu un râs cristalin, ridicându-și ochii spre cer. „Și mai cred că mi-am așteptat dintotdeauna prințul. Am trăit pentru ziua în care se va arăta în viața mea…” Un zâmbet pierdut i se afișase pe față, apoi, dintr-odată, umbra din ziua aceea îi trecu din nou, clandestin, pe față. Nu a durat decât o secundă, iar zâmbetul încleștat s-a destins din nou. Vocea ezitantă își regăsi siguranța și continuă. „Sosirea lui a fost o revelație. Pe drumul spre altar, am simțit cu tălpile pământul promis. Mi-a dăruit niște copii minunați și…”

Aici telefonul a început să sune și povestea s-a întrerupt, lăsându-mi un gust incert.

Nu știu de ce, dar am simțit de la început un decalaj impalpabil între narator și povestea sa.

Am demascat-o, din întâmplare, într-o seară și culisele mi-au dezvăluit o imagine foarte diferită. Îmbrăcată în aceeași rochie cu patru volane, zăcea pe pat cu machiajul întins pe față și părul căzând în cascade nepieptănate. Pipăia cu mișcări compulsive ambalajele ce o înconjurau, pentru a mai găsi o sursă calorică ce îi va stăvili plânsul. Gemea repetând la nesfârșit: „Ăsta nu e locul meu…”

Nici al meu nu e…, am murmurat jenată de spectacolul pe care l-am surprins fără voie.

Își depăna incoerent povestea printre lacrimi, blestemând când soarta, când cărțile, când pe acel prinț dispărut în neant, pentru toate neajunsurile ei.

Visase la dragoste, se măritase din dragoste! 

Dar euforia idilei inițiale se topise în rutina ucigătoare de fiecare zi.

Cavalerul curajos și puternic căruia își închinase viața se pierduse într-o mediocritate nedemnă de ea.

Își dorește o altă viață și compensează întorcându-se la cea a eroinelor ei, din vremurile inocenței.

Iar ele îi iau cu asalt gândurile, dându-i doruri de libertate și libertinaj.

Neînțeleasă, frustrată, contopită cu ficțiunea ei, se zbuciumă și își vomită pe ascuns nefericirea.

Spirit cartezian, a cerut ajutor doctorului trupurilor.

Acesta nu a înțeles-o. I-a prescris medicamente.

Spirit modelat în credință, a cerut ajutor doctorului sufletelor.

Acesta nu a auzit-o. A binecuvântat-o.

Spirit elevat de valori și sentimente, a cerut ajutor omului care ar fi trebuit să o facă fericită.

Acesta nu a ascultat-o. A invitat-o să se… relaxeze. Cu o carte.

Și de acolo, căderea în gol. Și-a strigat disperarea în eter (2.0) și – o, minune! – eterul i-a răspuns. 

„Mă numesc Rodolphe. Sunt trecut prin viață, neînțeles, și am atâta dragoste de oferit…”

Adio conversațiilor „plate ca un trotuar”!

Bine ai venit, pasiune nebună!

Complicitate, renaștere…

Și apoi, din nou… cădere.

Rodolphe nu își complică viața cu o femeie căsătorită. Are deja una acasă…

Disperare, sfârșitul lumii.

Apoi eterul i l-a trimis pe Léon să îi aline suferința.

Tânăr, fraged, o eroare de casting. Sau de modă. Cu vârsta sa crudă, nu a făcut decât să îi acorde o revanșă asupra timpului. Vorba ceea, dacă ești frumoasă, deșteaptă și încă singură, stai liniștită, iubitul tău nu s-a născut încă…

  ***

La acest punct, m-am pierdut în gândurile mele. Povestea a început să mi se pară cunoscută, previzibilă, trivial de banală. Și mi-am dat seama că da, într-adevăr, e ea, în toată splendoarea ei. Madame Bovary a supraviețuit încorsetatului secol al XIX-lea pentru a-și prelungi tragi-comedia în falsa modernitate a secolului XXI.

Acum ea nu se mai sinucide. Ea umflă buzunarele psihologului, jelindu-și dramele existențiale. Ar vrea să divorțeze, dar ipocrizia societății o condamnă să rămână blocată într-o închisoare din care „nu are motive” să iasă. Ce vor spune oamenii? Cum să chinuiești copiii? Nefericirea îi e luată drept istericale, iar medicamentele o ridică direct la rangul de nebună. Și, chiar dacă reușește să evadeze, nu are liniște, căci idealurile ei sunt înalte, iar viața este joasă.

Și atunci se agață de ce știe mai bine. Se scaldă în apele Lethei și își clădește cu migală teatrul privat ce o ține în viață: interpretează cu talent de comediantă rolurile la care aspiră (soție, metresă, sfântă, diabolică), acordând mediocrilor ei amanți calități pe care nu le au.

Și când realitatea o prinde din urmă, se avântă cu și mai multă cutezanță în lumea iluziilor, în lumea virtuală, unde poate interpreta fără limită, orice rol. Unde își poate găsi public și figuranți pentru a-și desăvârși opera. Și continuă să își trăiască ficțiunea până în pânzele albe, teatralizând fiecare emoție, contagiind cu neo-bovarismul ei siturile de socializare, sub diverse nume.  Dar eu ştiu că este ea.

Pentru că DOAMNA BOVARY A SUPRAVIEŢUIT!

Inutil să dau nume. Cred că, printre rânduri, ai recunoscut-o şi tu…



Citiţi şi

Ce mașini conduc cele mai frumoase femei din lume

Să mă iubească aşa cum sunt

Dacă Gigel află că ai cont pe Tinder…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
22,795 views

Your tuppence

  1. Mirela / 6 June 2016 20:33

    Foarte frumos scris!Extrem de reală și des întălnită situație.

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  2. Ioana / 16 March 2016 21:35

    Mda…trist!

    Thumb up 4 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro