Nu știu să fiu părinte

Catchy

29 December 2015

Da, recunosc, dar NU cu speranţa că m-ar putea ajuta cineva. Cred că la capitolul ăsta sunt cu adevărat irecuperabilă. Am auzit, citit şi văzut mii de sfaturi despre ce trebuie să faci ca să fii un bun părinte, oferite de persoane „specializate” şi foarte docte. Nu mă întrebaţi care e emisiunea mea preferată, pentru că asta ar putea să spună totul din prima şi nu aţi mai citi ce am scris.

Cel mai mult apreciez la copiii mei sinceritatea aceea care nu se compară cu nimic altceva. Care te face să izbucneşti în hohote de râs când îţi dai seama de crudul adevăr spus într-un mod atât de nonşalant. Mi-ar plăcea să rămână aşa toată viaţa, nimic să nu le altereze fiinţa, să aibă întotdeauna curajul să spună ce simt şi ce văd, fără niciun fel de menajament sau teamă. Am fost, la rândul meu, sinceră cu propriii copii şi cu toţi cei care m-au cunoscut într-o formă sau alta. De aceea, recunosc în faţa lor şi-a tuturor că nu ştiu să fiu părinte. Probabil că şi eu, în mare parte, mai sunt încă …copil. Nu pot să fiu autoritară, să impun reguli şi limite cu care ei nu sunt de acord. Nu pot să-i pun să doarmă când ei simt că au energia necesară să mai dea o tură pe afară, să înveţe ceea ce nu vor prin meditaţii chinuitoare, într-un cuvânt să facă ce vreau eu. Pur şi simplu, nu pot. Mă domină şi sincer nu ştiu ce o să se aleagă de viitorul lor.

copii

Primordială pentru mine a fost starea lor de bine, acea fericire care te duce fără eforturi în lumea viselor, la propriu, de parcă înainte ai luat cel mai bun somnifer. Nu-mi place să văd copii adormind cu lacrimi pe obraji, indiferent care ar fi motivul. Iubesc zâmbetul acela angelic care li se insinuează pe chip atunci când visează. Nu am făcut proiecţii cu ce o să devină şi nu mi-am dorit să fie cei mai buni la școală. Nu vreau ca performanța lor să se nască din vreo frustrare, ci natural, firesc. Nu am nicio afacere pe care să le-o las moştenire, nicio meserie care să se transmită din mamă-n fiu, aşa că trebuie să-şi croiască, la un moment dat, drumul. Ei trebuie să ajungă să-şi dorească acel itinerar, nu eu. Vreau doar să se bucure cum ştiu mai bine de fiecare clipă din viaţă, fără a le impune standarde sau aşa-zise modele de succes, de urmat. Vreau să simtă cu sinceritate şi autenticitate fiecare moment de bucurie sau de ură. Mă gândesc că viaţa asta o să le pună la un moment dat suficiente piedici care să-i trezească, la ce bun să o mai fac şi eu? Revenind la sinceritate, nu pot să mă supăr pe ei când îmi spun că am riduri şi sunt bătrână, dar mă întreb cu cine oare mă compară? Cu colegii de școală sau de grădiniță? Probabil mă consideră doar un copil bătrân, din moment ce la toate celelalte aspecte sunt în mintea lor. Uneori îmi demonstrează chiar că sunt mai tari decât mine. Ei sunt cei care mă îmbărbătează atunci când le văd genunchii zdrobiți de-atâtea căzaturi şi mă apucă cu leşin: „Hai, mă, mami, că nu-i decât o zgârietură!”. În momentele astea, e adevărat, mă pierd cu totul, de parcă eu aş avea nevoie de îngrijiri medicale, nu ei. Fiecare julitură e însă pecetea unei năzdrăvănii, prin care ei au depăşit o nouă limită. Nu ştiu dacă o să învăț vreodată să fiu părinte, dar cred că în toate celelalte vieţi anterioare am fost doar copil.

 Guest post by Anonimă



Citiţi şi

Căprioara de alături

M.

Frumos zâmbet…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,950 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro