Nu strigaţi la ei și nu-i bateţi

Andreea Ionescu

18 October 2013

Mă gândesc, de câteva ore, cum să încep povestea asta despre părinţi şi copii. Mă gândesc la ai mei, şi cum m-au determinat să fac ce credeau ei că e mai bine pentru mine. La cum a strigat tata la mine, pentru că era speriat că mi s-ar fi putut întâmpla ceva… şi cât de tare m-a speriat, de fapt, el pe mine. La blocajele de comunicare emoţională ale mamei, pe care nu le-am putut procesa la vârsta aceea şi pe care le-am interpretat drept ironie sau detaşare, după care mi-au trebuit ani buni ca să reconstruiesc relaţia.

Lucrurile astea nu se învaţă la şcoală şi ajungem oameni mari, cu cicatrici vizibile, adesea provenite din ce ni s-a întâmplat în primii ani ai copilăriei. Un copil pe care tatăl îl ţine ţintuit de covor când ţipă şi urlă şi face ca toate cele produce un adult căruia îi amorţeşte inexplicabil o parte a corpului. Medicii trag repede concluzia că e o boală autoimună.

Un alt copil, căruia i s-a spus tot timpul că nu face alegerile bune, nu mai are curajul să mai facă vreo alegere, douăzeci de ani mai târziu, şi şi-a pierdut încrederea în sine. Acum se întreabă dacă a ales bine psihologul care încearcă să îl repare.

Nu vorbesc aici despre lucrurile într-adevăr grave, abuzurile fizice şi traumele care marchează omul respectiv toată viaţa. Căci părinţii alcoolici şi violenţi au produs copii depresivi, care se luptă o viaţă întreagă să iasă de sub umbra părintelui abuziv.

Apoi, obsesia aceea subconştientă, că dacă mie nu mi-a ieşit chestia asta sau cealaltă, atunci trebuie să o facă fiul sau fiica mea. Dacă eu n-am făcut facultatea, să facă ei. Dacă eu n-am putut studia în străinătate, să o facă ei. Şi exemplele pot continua.

Am fost un copil chinuit. Între balet şi tenis şi pian şi toate extracurricularele la care mă trimiteau ai mei (am văzut şi alţi copii, mai chinuiţi de părinţi obsedaţi de o definiţie a succesului pe care, probabil, nici ei nu o înţeleg) şi am rămas cu nostalgia unor ani în care nu m-am jucat şi nu am experimentat destul. Nu am avut voie în tabără, nu am avut voie la petreceri. Mi-am răzbunat frustrările pe la treizeci şi cinci de ani, după ce am divorţat, când mi-am făcut tot tacâmul de midlife crisis, pentru că am putut. Alţii nu pot.

Ne văităm că femeia româncă e roabă în casă şi că bărbatul taie şi spânzură. Dragi mame, gândiţi-vă la ce fel de bărbat va deveni băieţelul pe care îl răzgâiaţi acum şi nu îl lăsaţi nici să îşi ducă farfuria la chiuvetă, ca să nu se ostenească odorul. Gândiţi-vă cum o să aştepte să fie servit de o femeie care nu are nicio vină în afară de faptul că îl iubeşte. Cum o să fie deranjat dacă ea vrea să dea cu aspiratorul şi nici nu se gândeşte că i-ar putea da o mână de ajutor. Cum o să se întoarcă pe partea cealaltă când bebeluşul va plânge noaptea.

Pe la şaptesprezece ani, fiul meu mi-a arătat că e ceva ce nu merge în mecanica pe care o desenasem pentru el. Apoi, câţiva ani mai târziu, a declarat, verde, că nu îl interesează să stea de la nouă la cinci la un birou, că vrea să studieze anumite cursuri şi nu pe toate, că nu va purta niciodată cămaşă şi cravată. Că nu vrea să facă decât lucruri care au impact direct în viaţa oamenilor. Nimic din planul meu pentru el nu se potrivea cu toate acestea… şi concluzia a fost că singurul lucru pe care îl pot face e să îl susţin necondiţionat ca să îşi poată atinge visul, extrem de clar formulat la o vârstă la care eu făceam doar ce îmi spuneau ai mei. A fost un gong de trezire, iar azi, uitându-mă la toţi cei care vin la întâlnirile de dezvoltare personală cărând după ei pietrele de moară plantate de părinţi, strig în văzduhul electronic:

Dragi părinţi, iubiţi-vă copiii! Nu strigaţi la ei. Nu îi bateţi. Nu îi puneţi să facă lucruri pentru care nu au aptitudini, care nu le plac. Misiunea voastră este să îi ajutaţi să exploreze variante, opţiuni, poteci pe care să le aleagă pentru a creşte. Nu îi mai pedepsiţi când iau o notă proastă, ci vedeţi ce e de făcut ca să se îndrepte situaţia. Nu le mai alegeţi facultăţi… lăsaţi-i să încerce, să vadă, să evalueze ce le place.

Şi, cel mai important… nu uitaţi că nu sunt ai noştri. Ne sunt împrumutaţi, temporar, ca să dăm examenul suprem: cel de a iubi necondiţionat o fiinţă umană.



Citiţi şi

Povestea ei, povestea lui…

Să mă iubească aşa cum sunt

Câți bărbați au iubit-o?…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
29,169 views

Your tuppence

  1. Îmblânzitorul de greieri – Featured, Yes or No | Catchy / 25 December 2013 10:33

    […] cu el și de la el. Despre tine, despre el, despre lumea în care trăiți. Relațiile cu copiii sunt cele mai profunde și mai la îndemână programe de dezvoltare personală pentru adulți – […]

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  2. De ce (ne) urâm mamele – Talk Tabu | Catchy / 2 December 2013 11:21

    […] nu toți sau poate sunt eu singura ciudată de pe fața planetei, dar am momente când urăsc mamele și implicit femeile, cu atâta abnegație că pot fi declarată nebună periculoasă și închisă […]

    Thumb up 3 Thumb down 2
    Reply
  3. Oare marţienii îşi bat copiii? | Catchy / 20 November 2013 16:36

    […] teoria aceea conform căreia românii sunt singura naţie de pe pământ care îşi bat metodic copiii? Că stă în temperamentul nostru disciplinat de veacuri (?) şi beţiv şi nenorocit să-i lovim […]

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  4. De unde ni se trage cu copiii | Catchy / 24 October 2013 11:52

    […] -Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă. […]

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply
  5. Care au fost cele mai viralizate articole pe bloguri si site-uri de stiri in 14-20.10? | refresh.ro / 21 October 2013 10:47

    […] Nu strigati la ei si nu-i bateti – catchy.ro349 shares 95 comments 1101 likes 3 tw. trackbacks 2810 tw. followers […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  6. Zoe Ghimbu / 18 October 2013 19:58

    Spuneţi că pe la şaptesprezece ani, fiul Dvs. ”a declarat că nu îl interesează să stea la un birou, că vrea să studieze anumite cursuri şi nu pe toate, că nu va purta niciodată cămaşă şi cravată, că nu vrea să facă decât lucruri care au impact direct în viaţa oamenilor.” Sunt curioasă care este visul fiului Dvs., ce vârstă are el acum şi ce lucruri de impact direct face el acum. Şi când nu face acele lucruri cu impact direct în viaţa oamenilor cu ce se ocupă? Sau preferă să nu facă nimic? Fiul meu nu are nici un vis şi nu îl interesează mare lucru în viaţă. Poate doar fumatul, bâutul şi prietenii cu care îşi pierde cei mai frumoşi ani din viaţa lui. Fiind văduvă l-am educat fără să-l bat şi fără să strig la el şi acum parcă regret când văd rezultatul…

    Hot debate. What do you think? Thumb up 8 Thumb down 1
    Reply
    • Copila de 17 ani / 19 October 2013 1:05

      De ce este necesar ca succesul sa fie definit prin cravata si camasa? Am 17 ani si stiu exact ce vreau sa fac din viata mea. Parintii mei mi-au deschis calea spre o plaja larga de activitati, iar cand ceva nu mi-a placut m-am oprit. Sunt SIGURA ca imi voi indeplini visele care nu implica nici un fel de sacou si pantofi cu toc (varianta feminina a camasii cu cravata). Asta nu e vreun exces de zel al meu sau iluzie, ci doar educatia parintilor mei. M-au educat sa stau pe propriile picioare si sa imi gasesc resurse, iar atunci cand ceva nu merge bine exista 1000 de alte posibilitati pe care le pot explora. Cred (my humble opinion) ca cea mai importanta lectie pe care o pot da parintii este ambitia. Dorinta de a atinge un ideal este mai importanta decat pedepsele si prin aceasta fumatul si bautul devin diversiuni si abateri de la drumul spre succes. Va respect foarte mult pentru stoicismul de care dati dovada ca mama, ca orice alta mama de altfel!

      Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 9 Thumb down 0
      Reply
    • Andreea / 19 October 2013 20:55

      Sigur, Zoe. Fiul meu lucrează, face content management, şi aşteaptă răspunsurile la aplicaţiile pe care le-a trimis ca să lucreze voluntar în Asia. Ştiu că, mai devreme sau mai târziu, o să vină acea aprobare, pentru că visul lui e să lucreze în proiecte de conservare a mediului (a aplicat la WWF în două proiecte pentru asta) sau de suport pentru copiii dependenţi de droguri, proveniţi din medii sărace.
      În CV are vreo patru NGO-uri pentru care deja a lucrat, şi recomandări gârlă.
      Eu nu pot sta decât ca o coţofană pe gard, cu pumnii strânşi, strânşi, ca să i se îndeplinească visul. Nu îi trebuie decât o saltea, o pătură, două tricouri şi mănâncă orice. Cred că una dintre cele şase limbi străine pe care le vorbeşte o să fie importantă pentru acea plecare pe care o visează. Ah, şi încă o chestie. S-a lăsat de fumat, iar în club nu mai merge de luni de zile :))))
      Cam atât. Îţi urez să ai puterea de a săpa ca să afli ce vrea cu adevărat copilul tău, ca să îl poţi ajuta. Nu e simplu. De pe partea asta, îmbrăţişări… şi ţine-te tare 🙂

      Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 13 Thumb down 0
      Reply
    • Amy / 21 October 2016 21:08

      Se pare Ca v-ați educat copilul așa cum ați putut mai bine, dar, ați menționat ca ați fost văduva, lucrul acesta pe un copil îl afectează foarte mult, faptul ca nu a avut un model de tata săi arate unele lucruri bărbătești si sa îl îndrume spre viața, copilul și-a căutat calitatile acelea in alți bărbați (in cazul acesta, prietenii cu care își petrece timpul) de multe ori si intr-o familie unde copilul are ambii părinți lângă ei, copiii când ajung la o anumită vârsta, fac același lucru.. de ce?? Pentru ca tatăl nu a fost lângă el, nu a petrecut destul timp împreuna si băiatul care nu are învățătura si iubirea de tata, fuge la alții sa acopere golul, iar fata fuge in brațele bărbaților, pentru ca nu a primit destula iubire de la tatăl ei si nu are un exemplu cum un bărbat trebuie sa fie cu soția sa pentru ca tatăl ei ori nu-i in scenariu ori nu își respecta soția si atunci când fata dumneavoastră caută un bărbat, crede ca e ok așa cum ii el pentru ca ea nu o văzut mai bine crescând lângă părinți.
      -In cazul dumneavoastră din cauza ca sunteți văduva si îmi imaginez ce greu va fost, cel mai potrivit ar fi fost dacă ați fi avut un frate, un prieten, sau chiar si tatăl dumneavoastră sa va fie aproape si sa va dea o mâna de ajutor când copilul acesta a crescut sa aibă un exemplu de bărbat crescând mare la fel se aplica si pentru fata.
      Va doresc tot binele! Succes in continuare.

      Thumb up 0 Thumb down 0
      Reply
  7. Dr.Corina Santmire / 18 October 2013 16:25

    Multumim ca ai deschis cutia asta cu viermi 🙂
    Blocajul emotional este o boala nationala. Din fericire nu l-am perpetuat. Cred ca ai nostril copii au nevoie si de una si de alta: sa invete valoarea muncii, a stradaniei, a lucrului in care pui timp si effort dar si valoarea visului, a alegerii, a opiniei personale. Undeva la mijloc. Nici sa le dam in cap, nici sa-i lasam total fara directie. Pana la urma ce vad in casa baietii, asta vor face: nu e neevoie sa-i invatam noi. Daca tatal isi asuma jumatate din menaj asa vor face si ei, baietii. Daca nu, nu. Societatea patriarhala romaneasca va muri. Incet, dar sigur.
    Mult rau I-a facut sufletului meu sa auda mereu tema: baiatul e mai pretios/important decat fata. In consecinta am incercat sa ma port ca unul. Doar lupta pentru dragostea parintilor este instinct primar. Cu amaraciune ma gandesc si acum la sabloanele strambe pe care le-au creat parintii: si nu numai pentru ce reprezentau, dar si pentru intransigenta lor lipsa de flexibilitate: uram pana la disperare argumente ca: “Asa e normal”.” Barbatul trebuie sa conduca”. “Tu n-ai de ales”.” Daca nu faci cum zic eu iti rup picioarele.”
    Lasa cicatrici urate. Important este cred sa nu repetam aceste greseli cu copiii nostri. Sa gandim de cinci ori inainte de a-I certa: iar cand o facem sa aducem argumente valide. Sa le spunem ca-i iubim, orice ar fi.
    Interesant (si trist) e ca le pot spune copiilor mei I love you, dar nu Te iubesc.

    Thumb up 6 Thumb down 0
    Reply
    • Andreea / 19 October 2013 20:58

      Doamnă doctor,
      plecăciunile mele. Chestiunea cu te iubesc iese până la urmă, să ştiţi… necesită, însă, un bărbat care să vrea să te antreneze. Eu am noroc de unul 🙂 şi nu m-a lăsat până nu am spus ce aştepta. E drept, nu vorbeşte româneşte, dar I love you funcţionează. Te iubesc îi spun, însă, fiului meu, care vorbeşte româneşte.

      Thumb up 1 Thumb down 0
      Reply
  8. Iulia-Cristina Uta / 18 October 2013 14:27

    Prea putini parinti se gandesc la consecintele actiunilor lor asupra copiilor, se gandesc ca sunt copii si ca vor creste ei mari, fara probleme. Apropo de dorinta parintilor de a-i implica pe copii in cat mai multe activitati: sport, pian, balet, etc ca sa fie pregatiti pentru viata. Un psiholog de la Salvati Copiii spunea ca parintii trebuie sa-i invete pe copii cum sa fie perseverenti, sa fie curajosi, sa fie ambitiosi, echilibrati, etc, nu sa pompeze bani in tot felul de cursuri.

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply
    • maya / 18 October 2013 18:09

      …”parintii trebuie sa-i invete pe copii cum sa fie perseverenti, sa fie curajosi, sa fie ambitiosi, echilibrati, etc” … offff, bine ar fi sa stim toti cum, daca noi nu suntem asa cum sa-i invatam?

      si cum sa-i punem pe baieti sa dea cu aspiratorul cand tatal lor zace pe canapea? de ce e doar responsabilitatea mamei? …

      Thumb up 1 Thumb down 0
      Reply
      • MediatorBucuresti / 19 October 2013 12:52

        Nimic nu este batut in cuie, dar e adevarat ca nu este deloc usor sa initiezi o schimbare, in viata ta sau a celorlalti. Poti sa vorbesti cu tatal din perspectiva viitorului: “ce crezi ca invata fiul tau de la tine? cum crezi ca se purta fiul tau cand o sa fie mare?” si cu fiul tot din perspectiva viitorului sau: “ce fel de barbat doresti sa fii: apreciat de femeia de langa tine sau dispretuit pentru ca o tratezi ca pe o menajera?”. Sau poate gasesti alta solutie tu…

        Thumb up 1 Thumb down 0
        Reply
  9. Mariana / 18 October 2013 12:22

    Aici este ceva asemanator: http://noraisteata.blogspot.ro/2013/03/discriminarea-femeii.html

    Sunt povesti care imi plac extrem de mult!

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  10. Mariana / 18 October 2013 12:08

    :))) Nu credeam ca o sa citesc povesti asemanatoare celor scrise de Nora Isteata pe aici. Tu esti?!?

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  11. Alina / 18 October 2013 11:37

    Multumesc,sunt mama si datorita mamelor ca voi invat .

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro