Nu te îmbăta la schimbarea prefixului, doamnă

Marilena Guduleasa

24 February 2015

Marilena GuduleasaPrima beție cruntă din viața mea s-a petrecut la aniversarea de treizeci de ani a unei prietene. Mă așteptase până noaptea târziu, să ciocnim împreună un pahar de șampanie. Care s-a transformat în două. În trei. Toată sticla și ce-am mai găsit ulterior prin cămară.

Cu fiecare dușcă ea era tot mai convinsă că viața i se va curma începând cu zorii zilei “treizeci plus una”. Eu, mai tânără cu câteva primăveri, doar îi țineam isonul. Ne-am despărțit pe multe cărări cu promisiunea că următoarea mahmureală ne-o vom petrece când voi fi ajuns și eu în pragul fatal.

De împlinit treizeci de ani, firește, am împlinit, ca toată lumea, în curgerea firească a timpului. Ba chiar cu o petrecere surpriză, alcoolizată suficient. Fără crize existențiale, însă. Fără niciun sentiment de “gata, până-aici mi-a fost!”

Singurul semn de așa zisă bătrânețe este că trebuie să stau un pic să socotesc atunci când sunt întrebată vârsta. Mă ajută că m-am născut într-un an rotund.

Nu pot să spun că aș fi trăit vreo dramă nici în adolescență. N-am simțit niciodată nevoia să bravez, să șochez, să mă răzvrătesc. Am știut și când m-am simțit mai ciudat că va trece și m-am lipsit de mine, cea care nu prea se mai potrivea cu contextul, lăsând-o în urmă. Norocul meu că nu-s o persoană ordonată, tipicară, una care să aibă un dressing pus la punct, unde fiecare ținută să fie frumos așezată pe un umeraș special. M-am lepădat de vârste, ca de haine, din mers: ici 13, colo 20, mai la vale 30, 40 și povestea continuă.

Dacă e să mă iau după ce spun psihologii, sunt în faza de negare. A nu admite că te îndrepți direct cu oiștea de criză în gardul vârstei de mijloc, nu-i deloc cum ar trebui să fie. Te pasc depresii și dezechilibre care ți-ar putea dăuna grav.

Dar, ce să fac, dacă simptomele la ale căror semne ar trebui să-mi ascut eu atenția, le-am avut de când mă știu, unul câte unul, pe rând sau toate deodată?

Nu-mi amintesc vreo perioadă, vreo etapă din viața mea în care să nu fi fost:

– sensibilă, irascibilă, negativistă;

– aeriană, zăpăcită, cu mintea în crăci;

– uituca și împrăștiată;

– cu dispoziții schimbătoare, gen sindromul Turandot: acum râde, acum plânge, n-are poftă de mâncare, pulsul grăbit, nasul răcit, gândul mâhnit;

– într-un continuu dezacord cu propria mea înfățișare;

– veșnic nemulțumită de mine, de cei din jur, de timpul pierdut, de oportunitățile ratate;

– melancolică și nostalgică;

– victimă a fobiei de singurătate, de întuneric, de moarte (a celor apropiați, mai mult decât a mea).

Dacă toate astea pot fi considerate semne prevestitoare, cu excepția zilei în care m-am născut și a celei în care îmi voi da obștescul sfârșit, tot ceea ce s-a scris și se va mai înscrie între aceste două paranteze, viața mea adică, a fost este și va fi o perpetuă criză a vârstei de mijloc.

Nu-mi rămâne decât să o neg.

Nu-mi fac deloc iluzii că, închizându-le ușa în nas, depresia, bătrânețea și/sau boala vor înțelege aluzia și vor sta deoparte.

Dar nici nu m-aș îmbăta programat la schimbarea prefixului, oricare ar fi el. Fiindcă prefer să-mi păstrez mintea limpede și ocupată.

Trăind prea mult prin alții și prea puțin prin noi însene, ne asigurăm de-o criză middle age pe cinste. Atunci când motorul oricărei inițiative este satisfacerea nevoilor sau răsfățul altora, oricât de mult ne-am amăgi cu sentimentul datoriei împlinite, de ales ne vom alege doar cu o oboseală cronică.

Și-atunci? Nu există țară pentru bătrâni?

Există. Dar e aceeași ca și pentru copii, pentru adolescenți, pentru tineri. La fel de vie, de surprinzătoare, de frumoasă. E dincolo de ziduri, de uși, de ferestre. De oglinzile în care ne numărăm firele de păr albite și ridurile.

Ceva îmi spune mie că, dacă n-ai știut ce face cu niciuna din vârstele tale, nici cu prima, nici cu-a doua, n-ai să te pricepi mai bine nici cu-a treia. Diferența, că asta-i ultima, de-aici și frica.

in love again

Una dintre cele mai rezonabile abordări ale crizei maturității emergente (sintagma îi aparține) am întâlnit-o la Vivien Diller, psiholog-terapeut, fostă dansatoare profesionistă și model. Diller spune că s-a confruntat cu teama de bătrânețe pe când avea doar 21 de ani. A fost acel moment de răscruce în care realizezi că nu vei putea face și la 30, la 40, aceleași lucruri și cu același succes, ca în prima tinerețe. Că trebuie să-ți reconsideri viața prin prisma unor realizări durabile.

Vivian este și la 58 de ani o femeie frumoasă, fără să fi apelat la cuțit. Frumoasă, evident, pentru vârsta ei și nu raportat la frumusețea intens tabloidizată a junelor de 20-25.

Ce ne învață ea?

Că este greșit să privim îmbătrânirea ca pe un fenomen care trebuie cu orice preț stopat, indiferent cât de mult ne-am dori să rămânem veșnic tinere. Aparent tinere, fiindcă de multe ori nu ne concentrăm pe îmbătrânirea în spirit, cât pe aspectul nostru exterior. Ne renovăm “fațadele” exact așa cum ne renovăm locuințele.

Asociem frumusețea cu tinerețea, deși multe persoane în vârstă păstrează cel puțin un atribut al frumuseții, neschimbat, pe toată perioada vieții: ar putea fi privirea, zâmbetul. Acest amănunt ar trebui să ne sară primul în ochi, pe el ar trebui să ne concentrăm, de la el ar fi cel mai indicat să pornim atunci când ne scanam imaginea în ape tulburi.

Vizitele la dermatolog, la cabinetele de cosmetică, la medic, în general, pentru monitorizarea stării de sănătate și menținerea unui aspect tonic sunt foarte importante. Dar ceea ce poți face cu adevărat pentru tine și în care merită să investești timp, atenție și, de ce nu, și bani este, spune Diller, să te menții activă, să îți găsești ocupații care să te pasioneze, să te absoarbă, să te scoată din rutină.

Să nu ne mințim că ceea ce ne deranjează și ne deprimă este că nu mai arătăm ca la 20 de ani, când de fapt ne temem de ceea ce ne-ar putea aduce această schimbare: respingerea celor din jur. Pierderea locului de muncă și imposibilitatea de a mai găsi unul. Poate pierderea partenerului de viață, sedus de o pereche de picioare mai suple și de o pereche de sâni mai fermi. Sau pierderea stabilității financiare? Să ne concentrăm pe ceea ce avem de făcut în următorii, nu 20, ci 40 de ani. E timpul să devenim responsabile. Uh, ce deprimant, într-adevăr,sună asta!

Și dacă tot ni se pare că cel mai important este să arătăm ca divele dâmbovițene, care n-ar recunoaște nici picate cu ceară de Monaco că și-ar fi făcut vreo operație estetică, măcar să nu fim atât de aspre cu noi: rescrieți dialogul interior ca și cum te-ai adresa unui prieten. Doar lui n-ai să-i spui niciodată: “Pfui, ce te-ai mai îngrășat! Arăți că un porc!”

Un exercițiu util și chiar amuzant ar fi să te imaginezi peste câteva decenii, la aniversarea unei vârste matusalemic de rotunde, privindu-te în albumul de familie cum arătai în anii tăi de-acum. Wow! Așa-i că nu erai rău deloc?

Dacă pentru a ne accepta vârsta de mijloc trebuie neapărat să facem un parastas (unul atipic, cu lăutari și ghiurghiuliu) atunci măcar să ne putem recita începând de a doua zi noua mantră, în fiecare dimineață la trezire și în fiecare seară înainte de culcare: “Sunt frumoasă, nu pentru că port un anume tip de machiaj ori pentru că mi-am injectat o cisternă de botox, ci pentru că îmi place cu adevărat viața mea!”

Pe Marilena o găsiți cu totul aici.



Citiţi şi

Cami

MAMA – Învierea ei

Prețiozitatea în suman

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,808 views

Your tuppence

  1. Nicoleta Bucșaru / 27 March 2015 0:02

    Pentru mulți s-ar putea să pară off topic, dar mi s-au părut potrivite rândurile pe care le-am scris acum câteva zile 🙂

    CARPE THAT FUCKING DIEM!

    I-auzi pe la colțuri

    Cum

    Tot mai mulți realizează

    Că viața-i cu sens unic.

    Cu toate-acestea,

    Ne sinucidem,

    Zi de zi,

    Într-un sinistru

    Amalgam de fapte inutile.

    Inutile pentru noi,

    Inutile pentru alții.

    Ne-ndepărtăm de ce iubim

    Și ne-apropiem de ce ne face silă…

    Masochiști. Asta suntem cu toții!

    Optimiștii speră…

    La o altă viață.

    Bonus, pentru abstinența

    Dintr-aceasta.

    Ce iluzie amară!

    La ce bun să trăiești

    De două ori în silă,

    Când ai putea trăi

    O dată,

    Dar bine?!

    Pesimiștii…

    Aici e nostim:

    Ei se-ntreabă,

    Continuu,

    ”Care viață?!”.

    Și-uite-așa…

    Trece viața pe lângă ei!

    Oportuniștii…

    Sunt cei ce o trăiesc din plin:

    N-ascultă de gura lumii;

    Nu iau în seamă

    Avertismentul

    De pe pachetul cu tutun;

    N-au habar despre

    Limitările de viteză;

    N-au timp s-analizeze

    Cuvinte precum:

    ”Păcat”, ”curvă”, ”BIO”, ”negativ”,

    ”Stop!”, ”prea mult”, ”consecințe”…

    Ei văd și simt

    Acum ș-aici!

    Nimic mai mult,

    Nimic mai simplu,

    Nimic mai pur!

    Trăirile lor sunt

    Cele mai sincere.

    Le-ai jigni,

    Din start,

    Încercând să le compari

    Cu oricare dintre

    Ipocriziile celorlalte două categorii.

    Ipocrizii pe care,

    De cele mai multe ori,

    Nici ei înșiși nu le mai cred…

    Thumb up 4 Thumb down 0
    Reply
  2. lotusull / 24 February 2015 12:57

    Citeam pe undeva că, neurologul Oliver Sacks a aflat, la vârsta de 81 de ani, că are cancer metastazat. Într-unul din textele sale, el a spus: ” Nu pot pretinde că nu mi-e frică. Dar sentimentul predominant e cel de gratitudine”
    În mintea mea se asociază, destul de simplu – pentru că așa îmi doresc? – gratitudinea și sentimentul de a fi frumos (cu totul) pentru că îți place viața ta.
    Ar mai fi de aflat răspunul la întrebarea: dar cum să faci să-ți placă viața ta? Nu cred că răspunul meu e obligatoriu a se potrivi cu al altora. Și, poate, mai există o legătură între acest răspuns și sensul vieții.
    Eu sunt o norocoasă. Am în jur oameni frumoși în felul în care ai descris tu frumusețea. Privit așa, fiecare zi e un miracol.
    Ca să nu închei într-un reigstru prea grav, presupun că știi că m-am imaginat la fix 102 ani 🙂 Cum? Cam ca doamna de aici:https://www.youtube.com/watch?v=It6A7Z4Dki4

    Hot debate. What do you think? Thumb up 7 Thumb down 1
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro