Nu te mai suport!

10 April 2018

Stai în fața mea și mănânci liniștit și tacticos, cu gesturi aerate, ții tacâmurile cu vârfurile degetelor, de parcă ai fi o cocotă. Ți-ai făcut manichiura, îți permiți. Mă gândesc la cum cercetezi paharele, farfuriile și furculițele, mereu atent la vreo umbră ca să le poți arunca la loc în chiuvetă, scrâșnind câte o înjurătură printre dinți. Ai pielea întinsă, trec anii peste tine ca soarele peste munți și tot așa rămâi, de parcă ai fi extraterestru. Te-ai dat cu cremă după ce ai ieșit de la duș. Cu grijă, să nu scapi vreun centimetru de piele. Faci baie câte o oră, te uită Dumnezeu acolo, ascultând muzică și gândindu-te la ale tale. În timp ce pe mine mă strigați de când pun mâna pe clanța ușii de la baie. Mă strigați pe rând, pe toate numele posibile pe care le urăsc colectiv și individual. Pe toate la grămadă și unul câte unul. Uită-te la mine, mă auzi sau ești prea preocupat să alegi legumele din ciorbă, și azi e prea grasă, prea groasă, prea acră, prea puțin sărată, prea naiba s-o mai ia, că și copiii au început s-o studieze cu circumspecție în loc s-o mănânce. Fac și ei ce văd.

Mă uit la mâinile mele și realizez că am uitat să-mi fac tratamentul pentru dermatita cauzată de soluțiile cu care vă întrețin curățenia. Aia pe care o fac mereu când mă strigați voi de parcă aș sta degeaba. Până și pâinea o mănânci cu tacâmurile. Ți-aș spune că ești ridicol, dar la masă nu se vorbește. Se ascultă muzica ta, la volumul impus de tine. Kiss FM te enervează. La naiba cu hiturile astea, curg peste tot! Eu nu știu, că stau mai mult în casă.

Ți-aș spune că urăsc felul în care mănânci și parfumul ăsta de cremă scumpă, felul în care îți lucește pielea și unghiile tale îngrijite. Cele 10 cămăși pe care tocmai le-am terminat de călcat când m-ai întrebat când îți spăl și ție cămășile, de parcă ai fi umblat tot dezbrăcat până acum. Și dunga lor care niciodată nu pică exact pe tăietura manșetei, și gulerele care stau mereu în aer, ca să-mi facă în ciudă. Și felul în care te uiți la mine cu silă când respir greu din cauza alergiei de primăvară, care mă sufocă. Și ea. Nici să strănut nu pot decât dacă ies pe balcon, altfel contaminez totul în jur, cel puțin așa spune privirea ta dezgustată. Glumele tale proaste despre faptul că m-am îngrășat și felul în care, foarte serios, mă întrebi dacă mai încap pe ușă, râzând de corpul meu. N-am uitat că nu m-ai mai invitat la o plimbare sau la o cafea de ani buni. Eu am hrănit cu el copiii, tu cu ce te lauzi? Sau te crezi vreo frumusețe? De când nu te-ai mai uitat în oglindă, că și așa nu ai ochi decât pentru tine? N-am uitat că nu m-ai mai invitat la o plimbare sau la o cafea de ani buni. De când nu mă mai vezi, adică.

Ți-aș spune că acela care a zis că bărbații au dreptul de a pleca atunci când vor de acasă și de a se întoarce după placul inimii a fost un nenorocit misogin. V-aș trimite la dracul de tot, împreună. Femeile au obligația de a trage la jug, bărbații au dreptul de a invoca ”dreptul” la s*ex, nu? Noi ne putem descurca fără voi, pentru că nouă nu trebuie să ni se întărească. Ți-aș spune că de ceva  vreme sunt fericită că nu m-ai atins. Au mers și “durerile de cap”, și venirile tale seara, târziu. Mi-aș dori să-ți fi găsit o amantă, să mă scutești pe mine de ”obligațiile” matrimoniale. Orice aș da. Nu te mai suport. Cu toată sobrietatea ta, compensată de glume proaste, care nu mai țin.

Îmi vreau mințile înapoi. Vreau să nu se mai zbârlească părul pe mine când intri în casă. Când îți aud vocea tunând din te miri ce cauză. Că nu sunt toate la loc, mâncarea nu e caldă la fix și niciodată, vorba ta, la temperatura potrivită (care o fi aia?). Cu toate care sunt numai ale tale și cu puținele ale mele, care sunt ale tuturor. Cu toate reproșurile tale că din cauza mea se duce dracului viitorul. Că sunt o soție jalnică și o mamă indiferentă. Cu toate pretențiile tale la timpul meu liber, cu care m-ai strâns de gât încât nici nu mai pot respira. Unde vezi tu timp liber la mine, ha? M-am încuiat în baie ca să scriu, că nu suporți ”să o ard pe net”. Tu nu suporți nimic, eu nu te mai suport pe tine. Suntem chit, tu știi că universul acționează mereu conform legii compensației. Știi de ce? În primul rând, pentru că mi-am risipit viața lângă tine, ca o linguriță de zahăr pe care o topești într-o cafea fierbinte și amară. În al doilea rând, că am avut o singură șansă la fericire și mi-am ratat-o din cauza ta. Una singură, auzi? Mi-am ratat-o.

tumblr_mazzc7m6LV1rrc8xjo1_500_large

Sursă foto: tumblr.com

O să mă întrebe cele care citesc textul acesta de ce nu plec de lângă tine. Pentru că trăim într-o lume infectă în care o mamă singură cu copii e o proscrisă, o bătută de vânt și de vini, dar nici asta nu mi se pare acum o scuză care să mă mai umanizeze un pic. Poate că nu mi-a ajuns cuțitul la os și sper că vei pleca tu primul. Vreau să te eliberezi de mine, ca să-ți fie, în sfârșit, bine. Te poți întoarce chiar la mama ta perfectă, care nu m-a suportat niciodată, și la înălțimea căreia n-am putut niciodată să mă ridic, deși a trecut o viață de om. Sau oriunde, numai să pleci. Să-ți recâștigi demnitatea și fericirea pe care o femeie ca mine, supusă și tăcută, nu ți le poate oferi. Ai rămas singur împotriva lumii mele, care mă iubește. Tu singur mă vezi cu totul deformată, de parcă ai avea ochelari de cal. Eu nu sunt o lașă, nici o fugară. N-o să plec din casa pe care am întreținut-o cu anii mei și cu liniștea mea. Cu viața mea. Tot ce ești mi se datorează, inclusiv proastele tale obiceiuri, infatuarea, lipsa de bun simț, indiferența, ingratitudinea, pe care, acceptându-le de-a lungul vremii, le-am hrănit ca pe niște șerpi la sân. Și acum mă lupt cu ei precum Laocoon, sperând că n-or să mă devoreze. Eu te-am făcut, eu te omor. Va funcționa. Nu, nu la propriu, stai liniștit, nu meriți efortul. O să lupt, așa plină de defecte cum mă vezi, până o să mă ridic de sub cizma ta și ea o să cadă, greu, peste tine.

Ascultă ce îți spun (în gând, pentru că nu vreau să te derajez de la masă): vreau să citesc, să dorm fără sedative și să ascult muzică de la Kiss FM. Să mă prostesc și să fie dezordine, să le arunc pe toate cum îmi vine la mână, să nu mai umblu în vârful picioarelor. Să nu mai dorm în pat cu dușmanul. Să port mini și să mă rujez strident, fără să mi se spună că sunt penibilă și am o vârstă. Să cred încă în fericirea mea, care mă crede sănătoasă și împlinită și nu vrea să intervină în viața mea ideală. În casa mea cu păpuși. Vreau să nu mă mai uit la ceas. Vreau să fumez în pat și să mănânc ciocolată până mi se face rău. Să beau câteva pahare de vin, fără să mi le numeri. Sunt o femeie absolut normală: nu vreau nici pantofi fancy, nici case, nici mașini. Vreau să îmi iei gheara din gât.

Cer prea mult?

Guest post by M. C.

 Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Trebuia să aleagă

Am alte treburi la 30 de ani decât să închid gura lumii

Odată, am ţinut dragostea în palmă

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,780 views

Your tuppence

  1. axelle / 11 April 2018 13:05

    Intr-o inchisoare nu prea poti sa faci multe lucruri. Ca sa primesti ce iti doresti trebuie sa fii libera, dar tu nu prea faci nimic pentru a-ti dobandi aceasta libertate.

    Thumb up 6 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro