Nu te suport și nu te-am suportat niciodată!

Catchy

18 January 2016

Și pe mine mă uimesc violența și ignoranța comentariilor la acest articol. Mie nu mi se pare că este vorba de spălat rufe în public și nici de jignirea părinților, este doar o realitate povestită așa cum a simțit omul. Eu mă regăsesc în aceste rânduri care descriu relația cu părinții, în special cu maică-mea. Chiar zilele trecute am avut o discuție cu ea despre viitorul meu divorț și, deși nu are o problemă că divorțez (și ea a divorțat, la rândul ei), la orice îi spuneam avea ceva de replicat, în special că eu sunt de vină pentru toate. Iar veșnica și marea ei problemă este că eu muncesc de acasă. Pentru ea nu contează că eu câștig cât alții sau mai mult, lucrând de acasă, făcând ce îmi place și neavând program fix. Nu, pentru ea sunt doar o leneșă care nu vrea să se ducă la muncă. Să nu mai spun că orice vrem să construim (eu și sora mea) și îi spunem și ei, răspunsul ei este: „A, nu o să faci nimic. O să vezi tu că nu reușești. Mai bine stai în banca ta!”.

Până și o nenorocită de nuntă care iese bine pentru toți, la mine a fost un dezastru cu plânsete multe, care l-a făcut pe soțul meu, un optimist convins și un mare iubitor de oameni, să spună: „Numai maică-ta cu gura ei spurcată e de vină!” (asta pentru că, nu știu de ce, dar a spus întruna că nu va veni nimeni la nuntă și cam așa a fost – iar noi suntem ăia cu zeci de prieteni și cel mai iubit cuplu 🙂 ). Și astea sunt doar așa, nimicuri. Să vorbesc despre cum m-a dat afară din casă doar pentru că nu munceam ce și cum voia ea? Și am întrebat-o: „Dar ce treabă ai tu cum fac eu banii? Dacă eu fac asta din pasiune și câștig și bani, ce problemă ai tu?” Răspunsul a fost, în lipsă de alte argumente: „Așa vreau eu să pleci, că nu te suport și nu te-am suportat niciodată!” Acum îmi scoate ochii că nu accept bani de la ea, chiar dacă n-am nevoie. Pe la 20 de ani mi-a zis să mă descurc singură, de ce să mă ajute, ce, pe ea a ajutat-o cineva? Și, ironic, da, a ajutat-o bunicul meu cu absolut tot ce a vrut să facă. I-a făcut nuntă, i-a luat mașină, i-a făcut casă și i-a mobilat-o. Acum mă amuz, amintindu-mi toate astea, atunci am suferit enorm.

mama rea

Am fost ani de zile sac de box (e doar o metaforă) pentru părinții mei. Un tată aproape de geniu, pe care l-am idolatrizat, dar care și-a băut mințile și o mamă care nu l-a înțeles niciodată și și-a aruncat frustrările asupra mea, în special, pentru că semănam cu el. Am avut o copilărie normală, cu bune și rele, dar adolescența a fost din filmele de groază. Și da, toate astea m-au făcut să mă întreb de ce facem copii: doar pentru a avea pe cine să ne vărsăm nervii, pe cine să punem să facă ce n-am fost noi în stare, cui să scoatem ochii mereu? Și da, am învățat pe pielea mea că respectul se câștigă, nu vine cu viața ce ți-a fost dată.

Eu mereu am spus: nu am cerut să mă nasc, dacă ți-ai dorit să mă faci, atunci respectă-mă! Nu cere respect, dacă tu nu mă respecți! Pentru mine este valabil în orice relație și, mai ales, în cea părinte-copil. Oamenii s-au obișnuit să ceară copiilor lor respect, dar fără să îl ofere ei înainte. Uitați mereu, dragilor, că trebuie să respectați ceea ce faceți. Și voi ați făcut copilul, nu invers, voi trebuie să înțelegeți copilul, nu invers. Am avut perioade când i-am urât pe ai mei pentru toată suferința provocată, dar, în timp, am iertat. Deși taică-miu a murit acum 3 ani, nici până azi nu am putut să vărs o lacrimă, iar eu sunt o persoană care plânge din orice. Iar pe maică-mea am iertat-o pentru că nu sunt o persoană ranchiunoasă și pentru că am ales să văd și părțile ei bune, dar asta nu înseamnă că nu sunt conștientă de tot. Încă învăț să am o relație cu ea și încerc să o țin la distanța potrivită.

Da, am învățat multe din relația cu părinții mei, dar nu și ei din relația cu mine. Da, am învățat să nu judec și să iert pentru a putea trăi liniștită și fericită. Am învățat să iau doar ceea ce am nevoie din relațiile cu ceilalți. Da, m-a distrus emoțional și, totodată, m-a întărit. Sincer, aș fi preferat să fie altfel, aș fi preferat să fiu iubită fără condiții, să fiu lăsată să fac ceea ce-mi place și să fiu încurajată. Cu siguranță, astăzi aș fi ajuns acolo unde, de fapt, și-ar fi dorit și maică-mea să mă vadă. Ironic, nu? Mă rog, asta a fost, așa, o altă părere.

Spuneți voi că dacă s-ar cere și varianta părinților, ar fi alta povestea. Da, e logic să fie așa. Dar care e adevărul? Adevărul nu este, de fapt, al fiecăruia? Este greu să fii corect când ești subiectiv, de aici vin, în general, problemele. Fiecare are motivele lui de a se purta într-un anume fel cu ceilalți și dacă nu e dispus să asculte și să înțeleagă și alte păreri, întotdeauna varianta lui va fi cea adevărată. Eu și sora mea încercăm de o viață să-i explicăm maică-mii că ce e bun pentru ea nu e neapărat bun și pentru noi. Nu, ea nu și nu!

Aa, să vă spun bomba de zilele trecute: „Păi, da (în traducere: așa-mi trebuie), nu tu ai spus mereu că tu te măriți doar din dragoste?” și răspunsul meu a fost: „Păi… și? Acum tot din dragoste divorțez!”, deși îmi stătea pe limbă să-i spun: „păi și era altfel dacă mă măritam dând cu banul, ca tine, pentru un buletin de București?”. Care a fost logica ei, mă doare mintea să încerc să înțeleg. Probabil doar pentru a-mi mai reproșa ceva.

Și, dragilor, ceea ce spun eu sau ce a descris autorul articolului sunt cazuri banale, des întâlnite, dar nespuse. Sunt și cazuri în care părinții sunt niște jeguri umane. Nu poți cere respect doar pentru că ai un copil, trebuie să îți câștigi denumirea de „părinte”. Realitatea este că relațiile cu părinții sunt poate cele mai toxice relații din viața unui om. Așa că nu mai fiți absurzi și atât de violenți în exprimare pentru nimic, că mi-e greu să cred că toți aveți o viață perfectă. Și dacă omul preferă să vorbească despre asta, în loc să reprime totul și să acumuleze frustrări, foarte bine! Ce, suna altfel dacă spunea că vorbește despre un prieten, nu? Oricum, nu ne-a explicat întreaga lui relație cu părinții, doar ne-a expus o părticică, așa că nu mai aruncați cu pietre și nu mai judecați! Că și adevărurile voastre ar cam fi date peste cap dacă am cere și părerea oamenilor din viața voastră.

Mă bucur pentru fericiții posesori ai unor părinți exemplar de minunați și vă felicit părinții! Ar trebui să învățați de la ei să fiți, la rândul vostru, înțelegători cu cei care nu au avut aceeași fericire.

Știu atâtea povești despre relațiile părinți-copii, încât aș putea scrie cărți întregi!

 Comentariul Mirelei la articolul lui Andi Valchi “Dacă „mă-sa lui Ștefan cel Mare” nu vrea să-ți deschidă ușa castelului, atunci închiriază-ți o garsonieră!”.



Citiţi şi

De ce mai au nevoie copiii pe lângă iubirea părinților lor

Până și demonii mă respectă!

Goi și gol într-o mansardă

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
16,415 views

Your tuppence

  1. andreea / 14 July 2016 14:36

    daca gandim logic, e de bun simt sa nu judecam ce fac altii. INSA, omul e facut din simtiri, emotii etc si nu il poti forta sa actioneze numai pe baza creierului. eu cred ca e bine sa ii judecam si confruntam (chiar si post factum) pe cei care au distrus-traumatizat voit viata celorlati pt a le da o lectie si a-I opri sa continue sa faca asta. stiu ca suna dur, dar uneori daca nu actionezi conform zicalei “ochi pt ochi, dinte pt dinte” innebunesti. sunt sigura ca toti avem povesti odioase traite in familiile din care provenim. eu m-am eliberat de critica, blesteme si jigniri cand m-am mutat singura si am scapat de gura proasta a mamei. nu am iubit-o si nu o cred ca pot iubi, chiar daca in cativa ani nu va mai fi. orice mi-as spune si oricat m as gandi ca a facut n lucruri bune pt mine nu pot sa o iubesc. tot timpul mi-a lipsit afectiunea dar a fost incapabila sa mi-o ofere: prostie, egoism, mandrie etc (nu cred ca stie nici ea motivul). unii parinti nu merita nimic de la nimeni, nici macar o lumanare.

    Thumb up 5 Thumb down 0
    Reply
  2. ioana / 25 March 2016 21:15

    Mirela, esti o tipa misto! Sincer, ai tot respectul meu, fiindca din ce ai scris aici imi pari o tipa destul de echilibrata si care a juns la un anumit grad de maturitate.
    Din pacate, asa este: cred ca in Romania relatiile toxice dintre parinti si copii sunt o realitate…
    SI pentru restul cititorilor, haideti sa incercam sa judecam mai putin si sa intelegem mai mult… fiecare are povestile si suferintele proprii… asa ca sa ne vedem fiecare de treaba noastra, daca nu suntem in stare sa alinam omul cu o vorba buna!

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 17 Thumb down 0
    Reply
  3. Mirela / 30 January 2016 17:38

    @ria și @larisa, poveștile voastre sunt mult mai dureroase. Pe mine taică-miu m-a bătut o dată pe la 6-7 ani (e adevărat, din cauza băuturii și frustrărilor lui care l-au împiedicat să vadă că eram doar o mână de om), dar nu m-a traumazatizat. Asta poate pentru că maică-mea ne mai bătea . Acum mă uit înapoi și îmi dau seama că își vărsa nervii pe noi. Dar noi luam asta ca pe ceva normal când greșeam. Probabil că atunci trăiam cu teamă, dar sincer vă spun, niciuna din noi nu are traume din cauza asta. Am mai luat o palmă de la taică-miu pe la 16-17 ani. Atât. În rest, era cel mai răbdător și calm om cu noi. Ne explica cu frumosul ce am greșit până înțelegeam și de rușine plângeam. Când mă bătea maică-mea râdeam. Sor-mea era mai parșivă, țipa ca din gură de șarpe, de ziceai că o toacă, dinainte să pună mâna pe ea. În schimb, trauma psihică prin prisma certurilor dintre ei a fost problema. Cu noi, au fost părinți normali, cu bune și rele, până am crescut și am început să avem păreri. Taică-miu a luat-o razna la propriu, dar atunci nu știam asta și nu înțelegeam ce se întâmplă cu el, de a ajuns să ne urască și să ne batem în casă. Maică-mea plecase deja în afară să muncească și găsise pe altcineva. Nu știu de ce nu a putut să spună, pur și simplu și cum a ajuns să ne bage pe noi la mijloc. Când au început scandalurile, toate s-au spart în capul meu, pentru că eu eram aia care nu înțelegeam și nu acceptam nedreptățile, pentru că am început să cer altceva decât ce îmi programase maică-mea etc. Poate nu aș fi ajuns oricum așa răzvrătită dacă aș fi avut liniște să învăț și să-mi văd de viața mea de adolescentă. Întrețineam ditamai casa, spălam de mână, făceam curățenie, mâncare, învățam la unul din cele mai bune licee din București, mă implicam în tot felul de proiecte și cel mai important, eram mamă și tată pentru sora mea și tot nu eram bună. Când suna, primul lucru era să țipe la mine, fără să știu de ce. Pentru orice, eu eram de vină. În ultimul an de liceu a venit răzvrătirea mea definitivă, când la restul problemelor s-a adăugat iubirea. M-am îndrăgostit de un om care nu putea înțelegea ce mi se întâmplă și nu suporta să mă vadă suferind, din egoism, așa că în loc să-mi fie alinare, a fost un coșmar în plus. De acolo a început adevăratul coșmar. Maică-mea, ca să nu o piardă și pe sor-mea, a întors-o împotriva mea și am ajuns din cele mai bune prietene, niște străine. Și-a pierdut acel fel de a fi de care și astăzi îmi pare rău. A devenit rece, de teama că ar putea să ajungă ca mine (după cum îi spunea maică-mea, eu eram un exemplu negativ). Cred că pentru asta am urât-o cel mai mult pe maică-mea. Am iubit-o enorm pe sora mea, era totul pentru mine. Din fericire, astăzi suntem cele mai bune prietene. Și da: și noi ne uităm la maică-mea cum este, cum o ia pe arătură și ce accese de răutate are și ne este teamă să nu ajungem ca ea. Și la noi e o problemă de familie: unchiul meu e instabil psihic, ceea ce l-a făcut un bătăuș, iar acum ia tratament pentru a controla situația, iar bunica mea a avut niște accese de răutate care au durat vreo ceva ani.
    Eu cred că totul ține de alegerile pe care le facem. În fiecare dimineață alegem dacă vrem să ne fie bine sau rău. Eu am învățat, cu greu, să mă controlez, să aleg să fiu fericită cu lucrurile mărunte, să am răbdare cu mine și cu ceilalți, să înțeleg orice fel de a fi și chiar așa fac. Învăț în fiecare zi să fiu un om mai bun și chiar sunt mai fericită dacă nu judec, dacă nu urăsc, dacă am o explicație pentru fiecare greșeală a oamenilor. Iar când nimic nu mai merge, să ignori este cel mai bine. Din păcate, am învățat din experiențe triste: un prieten și-a tăiat venele în fața mea, tatăl lui și-a pierdut mințile pentru un timp și și-a dat casa pe degeaba, ajungând un cerșetor după ani de muncă, un alt prieten bun și-a pierdut o mână, un altul a murit de cancer acum un an, la 34 de ani (un om minunat, de la care am învățat să privesc mereu partea frumoasă a lucrurilor). Într-un final, totul ține de noi: să ne rupem de ceea ce ne face rău și să mergem mai departe pentru că doar o viață avem. Îmi spunea un prieten bun când mă vedea supărată: „Dacă viața e o târfă, măcar fute-o bine!” 🙂

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 24 Thumb down 1
    Reply
  4. Larisa / 19 January 2016 20:11

    Din pacate, prea multi parinti isi varsau nervii si frustrarile pe copii.

    La finalul anilor 70 era obiceiul ca parintii sa isi trimita copiii la tara, la bunici de la cateva luni pana cand incepea gradinita sau scoala.

    Chiar daca sistemul imunitar al copiilor avea de castigat, la nivel psihic copilul avea de pierdut. Spun asta din proprie experienta. Dupa ce am fost “expediata” la bunici pana la 4 ani, nu am mai reusit niciodata sa ma apropii de parinti sufleteste, la fel de mult cum tineam la bunica mea.

    La distantierea de parinti au “ajutat” si bataile pe care le-am primit incepand de la 5-6 ani: batai cu cureaua, cu parul, cu picioarele – cand intram sub masa sa ma protejez – daca nu intelegeam cum se face cifra 2 sau 3. (pe atunci cifrele si literele se invatau la 6 ani, in clasa 1). Alte greseli, pe care le-am facut fara vina mea, au generat batai de care imi amintesc si acum.

    Imi amintesc, cand eram mica, pe la 5-6 ani ca m-a batut odata, pentru nu stiu ce greseala, pana am cerut iertare.

    La 11 ani, cand trebuia sa merg la un film, cu alti colegi din bloc, m-a pus sa-mi calc rochita si am ars-o; atunci m-a batut maica-mea cu parul si cu picioarele, de am avut vanatai pe maini si pe picioare o saptamana.

    La 13 ani, dupa ce am terminat clasa a 8-a, m-am plimbat mai mult timp cu colegele de la scoala astfel ca in loc sa vin la ora 1 acasa, de la scoala, am venit la ora 4. Iar batai, amenintari “ca ma dezbraca in pielea goala si ma da afara din casa” (cum facea o vecina a carei fiica nici acum numai vorbeste cu ea), jigniri ” sa plec de la casa ei ca nu ii trebuie stricate”, ” eu te-am facut eu te omor”. Toate astea in conditiile in care nu am facut nimic, doar am intarzat trei ore, ma plimbasem cu colegele de clasa prin oras. Atunci am vrut sa ma arunc de la etaj, asa cum imi striga printre alte tipete, dar m-am oprit pentru a nu-i da satisfactie.

    Motivul batailor era divers, dar cea mai deasa cauza era faptul ca eram “capoasa”, astfel numea maica-mea situatiile in care nu faceam un lucru pentru ca nu-l intelegeam. La acestea se adaugau mereu, palmele din mers, tipatul permanent (pe motiv ca “asta e vocea mea”).

    Cu mintea de acum, imi dau seama ca in 99% din cazuri nu luam bataie pentru ca as fi fost obraznica (daca mergeam undeva in vizita, ferit-a sfantul sa spun vreo obraznicie, ca stiam ce ma astepta acasa, daca se uita urat taica-meu la mine), ci pentru ca maica-mea era nervoasa din diverse motive si isi varsa nervii pe mine.

    Iar situatiile astea au durat pana la liceu, cand n-am mai acceptat fara sa ripostez verbal. Chiar si acum, ma crispez cand vad pe cineva lovind un copil.

    Si recunosc acum, ca motivul pentru care nu am copii, la 40 de ani (si nu cred ca voi avea curajul sa-i am) este temerea de nu mosteni nervii si violenta mamei (pentru ca mama mea a mostenit violenta de la tatal ei, pe care, culmea ironiei, nici in prezent, dupa 20 de ani de cand a murit, nu l-a iertat pentru batai).

    Nu cred ca bataile m-a intarit, cum spun multe persoane, dimpotriva, sunt convinsa ca bataile m-au facut mai timida si mai tematoare de a spune sau face ceva gresit pentru a nu lua bataie.

    Dar, sunt sigura ca din cauza batailor am plecat la celalalt capat al tarii, la 18 iar in prezent ma duc in vizita la parinti cel mult 1 data pe an. In ciuda acestui fapt, tot reusesc sa ma cert cu maica-mea, dupa 3 zile.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 27 Thumb down 0
    Reply
  5. ria / 19 January 2016 11:54

    Povestea ta este aceeași cu a mea. Aceeași mamă măritată cu un bărbat nepotrivit care în timp și-a înecat nefericirea în alcool, iar ea și-a aruncat frustrările pe copii. La 5 ani am vrut să mă sinucid. Atunci am fost bătută serios cu cureaua până s-au liniștit. Toată viața mea am fost deprimată și am suferit pentru că „nu mă iubea nimeni”. De atunci am fost o paria în „familie” pentru că am ales să nu tac și să îmi exteriorizez nemulțumirile. Bătaia pentru singura notă de 7 pe care am luat-o vreodată și celelalte bătăi și stresul în care am trăit m-au îmbolnăvit de psoriazis. Astăzi, ca o amintire, dacă am o perioadă de stres mi se irită toată pielea corpului. La 16 ani tata m-a lăsat pe străzi la propriu. Îi reproșam prea des că în loc să ne ofere condiții normale de viață (mâncare, vată, un tricou odată pe an), preferă să bea banii … Așa am învățat că e bine să nu ai spirit critic decât dacă ai cu ce riposta. Diriginta m-a „adoptat”, a vrut să mă înfieze, însă, „mama” când a aflat (părinții divorțaseră când aveam 10 ani), cu toate că până atunci nu a vrut să știe nimic de mine, nu a fost de acord. Nici tata nu și-a dat acordul. Am ajuns să locuiesc cu ea. Mi-a făcut viața un coșmar, cu reproșuri zilnice, cu urlete și certuri zilnice, dar nu mă mai durea nimic, îmi era indiferent (eu eram motivul vieții ei distruse, din cauza mea nu se putea recăsători, nu putea să își schimbe serviciul, nu putea avea iubiți, nu avea suficienți bani, semănam cu tata, scopul vieții mele era să o omor (?!!)). Nu știu de unde am avut puterea să nu îi căsăpesc la propriu pe amândoi cu un topor, satâr și alte asemenea. Mi-am dorit de multe ori s-o fac. La fel cum mi-am dorit de multe ori să îi trăznească ceva din senin. Am aproape 40 de ani și nu știu nimic de tatăl meu care acum câțiva ani se îmbolnăvise de cancer pulmonar. Nu m-am dus să îl văd. Am trimis niște bani la doctor. Nu mă interesează ce s-a întâmplat cu el. Cu mama împart un apartament și atât. Nu ne salutăm pe stradă, nu ne salutăm de sărbători, nu ne vorbim, eu o evit prin casă. Așa mă simt bine. Cu copilul meu am o relație frumoasă și liniștită. Acum mulți ani, mama mi-a spus cu lacrimi în ochi că nu crede că o astfel de relație este posibilă între părinte și copil (este inutil să adaug că nu am bătut-o niciodată, nu am obligat-o niciodată să facă nimic, nici măcar curățenie … dar are propria ei afacere de la 16 ani). Lacrimile alea nu m-au mișcat cu nimic. Nici unul dintre ei nu și-a cerut vreodată scuze sau iertare pentru ce au făcut. De aceea îl las pe Dumnezeu să îi ierte. Eu doar merg mai departe cu viața mea, așa cum este. Nu am scris asta pentru a-mi spăla rufele în public, nu o să mă recunoască nimeni, am scris pentru că demonii trebuiesc exorcizați și cei care pot s-o facă suntem noi. Și sunt mândră de mine că am reușit să nu ajung dependentă de mâncare, sex, alcool, tutun sau droguri. Și nici de „iubirea” altora.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 41 Thumb down 1
    Reply
  6. Dana / 19 January 2016 10:03

    Hidden due to low comment rating. Click here to see.

    Poorly-rated. Like or Dislike: Thumb up 6 Thumb down 14
    Reply
    • Mirela / 30 January 2016 16:41

      Păi dacă citeai mai cu atenție vedeai că tocmai asta explicam: am ÎNVĂȚAT să nu judec, pentru că am înțeles că fiecare avea dreptatea lui, la fel cum avea vină, în egală măsură. Eu am căutat să-i înțeleg și mi-am găsit răspunsurile singură. Știu că el s-a văzut prins să trăiască în mediocritate când ar fi putut să facă orice, iar ea nu l-a iubit cu adevărat, a ales între el și altul ca și cum ar fi dat cu banul, iar acum era nemulțumită, dar nu puteam recunoaște că a ales greșit. Dar eu toate astea le-am înțeles în ani. De ce ar fi trebuit eu, la 10, 14 sau 16 ani, să fac psihologie și terapie de cuplu cu părinții mei?
      Și avem creier nu ca să judecăm, ci să gândim logic. Nu găsesc nimic care să judece în exemplul dat de tine, doar am povestit cum au stat lucrurile, asta e realitatea a ceea ce mi s-a întâmplat mie. Plus că povestea e mai mult de atât, îți dai seama că nu se poate rezuma în două vorbe. Eu am dat o replică unui articol cu poveste asemănătoare și făceam referire mai mult la partea cu respectul. Părinții au tendința de a se îneca în egoism pe care ți-l aruncă apoi în față sub formă de „tot ce fac e pentru tine”, când de fapt nici nu te întreabă ce vrei tu. De obicei, din teama de singurătate, frustrările lor nu se revarsă asupra partenerilor de viață, ci asupra copiilor. Partenerii pot pleca, copiii sunt nevoiți să stea, pentru că „eu te-am făcut, eu te omor”.

      Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 16 Thumb down 0
      Reply
    • Max / 4 August 2016 13:47

      Hidden due to low comment rating. Click here to see.

      Poorly-rated. Like or Dislike: Thumb up 2 Thumb down 8
      Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro