Nu vă imaginați că mama este un monstru!

Catchy

7 November 2017

Oficial, m-am întâlnit cu arta retoricii în primul an de facultate – cu o puternică senzație de déjà vu – când am avut de scris un eseu pro și altul contra, pe un subiect controversat, pornind de la același caz și folosind aceleași informații. A fost o provocare pe care am perceput-o ca pe o incitantă gimnastică a minții. Mai mult, un fel de flexibilitate morală, pe principiul scopul scuză mijloacele. Rezultatul? Ambele pledoarii cât se poate de credibile!

…Și asta pentru că, în realitate, primele mele tangențe cu retorica avuseseră loc cu mult înainte, încă din primii ani ai copilăriei.

Mama. M-a fascinat întotdeauna ușurința sa de a verbaliza și desface până în cele mai mici bucățele un subiect, de a-l scutura și stoarce în fel și chip și, mai mult decât atât, de a-l reface la loc, complet diferit de… original. Cu alte cuvinte, în funcție de stare, de chef sau de concluziile pe care ea avea nevoie la acel moment să le extragă (pentru a demonstra că are dreptare în ceea ce spune/face) își exprima acordul sau dezacordul cu aceeași temă. Inclusiv în decursul unei singure zile, după o amplă expunere în favoarea unui anume subiect – cu exemple, detalii și multă risipă de vorbe convingătoare – numai ce te trezeai cu ea că se sucește, că, de fapt, ea este complet împotrivă și că… și unde nu-mi lua la rând aceleași exemple și argumente doar pentru a le folosi fix în sens invers de cum făcuse mai devreme.

retorica

Recunosc că toate acestea mi-au produs inițial confuzii, era ca și când aș fi avut un telefon care face poze perfecte, numai că, din când în când, le afișează răsturnate, ca și când asta ar fi cel mai normal lucru din lume și nimeni nu ar trebui să ia măsuri în această privință. În mod normal te-ai întreba dacă nu cumva ai nevoie de un antivirus serios ca să remediezi problema și nu ai accepta totul ca făcând parte din normalitate – o normalitate fluidă, fără nicio graniță, fără niciun punct de sprijin. Așa și cu opiniile mamei, îmi creau o realitate bivalentă, atipică…

Dar asta doar până când am înțeles mecanismul. Până când am înțeles că, de fapt, eu habar nu am avut niciodată ce gândea cu adevărat, căci ea doar se folosea de multe și iscusite cuvinte pentru a manipula (oricât de dur sună, până la urmă tot o formă de manipulare e) adevărul, cu scopuri precise. Cât se poate de clare și de stabile! Nu vă imaginați că mama este un monstru. Nu, este doar o femeie inteligentă și destul de versată, care știe că realitatea poate fi creată de cuvinte. Care știe că o argumentație corectă poate schimba perspectiva asupra unui lucru. Ba, mai mult, argumentații logice, dar complet opuse, pot, în același timp, oferi perspective opuse, aparent ambele veridice, asupra aceleiași realități. Pentru că, de fapt, jonglăm doar cu percepții, și nu cu adevăruri absolute, jonglăm cu abilitatea unora de a fi convingători și cu disponibilitatea altora de a crede.

Deși nu mi se pare o strategie etică, recunosc că este una câștigătoare. Cumva așa îmi explic exercițiul acelor eseuri din facultate și lecția lor subtilă, lecție la care eu asistasem deja!



Citiţi şi

Oare are amicul dreptate?

Cerul începe dinspre pământ

Scrisoare către fiica mea

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,209 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro