Nu vreau să mor într-un cămin de bătrâni

Gloria Alexandru

25 May 2016

gloria alexandruCând eram mai tânără îmi spuneam că eu la bătrânețe vreau să-mi petrec anii slabi ai vieții într-un cămin de bătrâni. Ca să nu fiu o povară pentru nimeni, dacă va fi să fiu dificilă. Și cred că, dacă Bunul Dumnezeu va îngădui să ajung și eu bătrânețile, voi fi probabil dificilă, căci unii îmi spun și acum că sunt. Nu știm cum ne poartă viața, cum ne cresc copiii, cum ne vor arăta bătrânețile, dar știu acum că nu mai vreau acolo. Dacă va fi nevoie, voi lăsa un testament în acest sens: nu vreau să mor într-un cămin de bătrâni.

Am fost zilele trecute într-un frumos cămin de bătrâni, privat, evident. În afară, vopsit gardul, înăuntru, plin de suflete abandonate. Te încearcă un sentiment de profundă tristețe când constați că vine o vreme când se pare că nu mai folosești nimănui. Când, pentru bunul mers al tinerei familii, ești mutat într-o oază de relaxare continuă, de servicii de calitate, doar doar să poți muri liniștită și nu care cumva în fața vreunui membru al familiei.

Căminul arăta frumos, intrai într-un living mare cu o sufragerie comună, mobilier din lemn masiv, pereții plini de tablouri frumoase și icoane, camere de supraveghere peste tot și, din când în când, auzeai câte o sonerie de la vreun viețuitor care dorea ceva la cameră. Personalul amabil merge direct la bătrânică și-i rezolvă doleanța. Așa funcționeaza lucrurile la 80 de ani. Suni la sonerie și ești servit. Nu înțeleg de ce trebuie să aștepți 80 de ani pentru un astfel de tratament… mi-ar plăcea ideea de a suna la sonerie și cineva să-mi aducă un ceai, să-mi aranjeze perna, să-mi dea telecomanda sau să-mi încarce mobilul. Sau, dacă s-ar putea, să înlăture doar tot ce mă supără.

batran

Sunt acolo în vizită profesională, vorbesc cu o bătrânică ce are 84 de ani, mică, slăbuță, firavă, ce seamănă aievea cu bunica mea. E perfect lucidă, are o privire caldă și simte o emoție că este vizitată. Nu e imobilizată la pat, din contră, se mișcă bine pentru vârsta ei, calcă cu grijă însă, parcă să nu se frângă ceva sub pasul ei micuț. Scrie impecabil, cu caligrafia aia demult uitată ce se mai regăsește în fonturile de pe programele de editare. E minunată bunicuța asta și-mi aduce aminte ce mult îmi lipsește bunica mea, cu care și seamăn foarte bine fizic, care era așa slăbuță, și blândă, și răbdătoare, și grijulie, și împăcată cu lumea.

Era o vorbă – cine n-are bătrâni să-și cumpere. Înțelepciunea lor izvorâtă din acceptarea lucrurilor așa cum sunt, care nu mută munții, nici nu se războiesc cu lumea doar pentru dreptatea lor, liniștea din privire și veșnica așteptare a fiilor, nepoților, bucuria revederii și grija lor de a le da mereu ceva nepoților, doar doar vor rămâne mai mult cu ei, e tulburătoare.

Bunicii mei au murit acum 10 ani, cei în casa cărora am rămas au murit la două săptămâni unul de altul. Se spune că perechile care sunt foarte legate de ani și ani împreună nu pot trăi separat – când unul moare, celălalt se stinge ușor și-i urmează. Doamne, ce dor îmi e de ei! De grija ce-o aveau de fiecare dată când plecam undeva, de vorba lor simplă și plină de înțelepciune, de acceptare, de împăcare cu lumea și viața, de bucuria lor când le duceam bomboane.

Bătrânilor ăștia din cămin nu le simte nimeni lipsa, nu vor copiii să le audă vorba lină, sfatul bun, nu vor să aibă nepoții cu cine se juca și de la cine asculta povești din războaie. Însingurarea și îndepărtarea de familie le e fatală, acționează ca picătura chinezească, în funcție de cât rezistă sufletul în corpul ostenit de dor, de prezență familială, de îmbrățisări calde ale propriilor copii și nepoți. 

Am văzut la un moment dat o fotografie cu o mămică tânără ce avea în brațe un copil care o îmbrățișa cu brațele încolăcite după gâtul ei, iar textul de peste fotografie scria : cele mai scumpe bijuterii pe care le vei purta vreodată în jurul gâtului sunt brațele copilului tău . Și mă întreb acum, când anii se adună, când corpul se gârbovește, când puterile ne lasă, după o viață de griji și lupte, după realizări și eșecuri, după sprijin necondiționat acordat copiilor, nu mai merităm bijuteriile cele mai scumpe în jurul gâtului? Atunci vom putea suporta lipsa lor, vom putea accepta abandonul, ne vom fi pregătit să trăim printre străini care ne aduc medicația la pat, ne schimbă cearșafurile, ne pun un blid cald de mâncare în cantina plină de bătrâni care cândva au fost cineva și acum au rămas uitați de lume?

Am întrebat-o pe doamna la care am fost dacă îi place acolo. Stătea într-o cameră de două paturi, curată, cu o altă femeie în vârstă, probabil cu care și-ar fi băut cafeaua în tinerețe… sau poate cu un gen de femeie cicălitoare, care o obosește, cine mai știe? Mi-a spus când eram doar noi că… mda, e frumos, e curat, sunt îngrijiți, au asistență medicală, au mâncare bună, DAR!!! NU-I MAI BINE CA ACASĂ! Și normal că nu-i.

Pentru că acasă, indiferent ce înseamnă asta pentru cineva, e locul unde și-a lăsat amprenta, unde a aranjat lucrurile cum a vrut ea, unde a adunat toate catrafusele de care știa că nu va avea nevoie, e locul unde știe și pe bâjbâite să ajungă în orice colțișor, acolo, în fiecare ungher, e câte o amintire din anii frumoși, când avea un soț, când copiii zburdau prin casă, când îi ștergea la fund și-i învăța să meargă singuri la baie, acolo, în fiecare particulă de tencuială e impregnată viața lor ca familie, acolo și singură să fie, nu simte singurătatea, pentru că e de ajuns să privească orice colț ca sa-și retrăiască viața iar și iar. Și chiar dacă toți copiii și-au luat vieța în mâini, acolo, printre fotografii vechi și cărți prăfuite, acolo e viața ei! Acolo a dat meditații în tinerețe și parcă-i vede pe toți pe care ea i-a învățat să țină stiloul în mână, să scrie o compunere ori o scrisoare, și e mândră de fiecare pentru că acum au ajuns domni mari. Ca și copii ei. Așa de mari, încât nu mai au nevoie de ea, căci le-a dat totul, i-a format să se poată descurca singuri în viață. Și așa fac. Nu mai au nevoie de ea. Nu mai vor să învețe nimic. Știu tot.

Acum, la cei peste 80 de ani, încă mai ajută copiii vecinilor la temele pe care părinții nu le mai știu rezolva, pentru că a fost dăscăliță și pentru că mintea ei e încă mai lucidă ca a multor tineri sufocați de tehnologie.

Îi e dor de casa ei, pentru că, în ciuda confortului aparent material, ea e trup și suflet, iar sufletul ei nu e îngriit acolo. În căminele de bătrâni sufletul acestora nu poate fi îngrijit, decât poate când nu mai e nicio rudă în viață să le stea alături. Oamenii pot fi singuri și-ntre oameni, când sufletul lor vrea să fie cu cei dragi. Când sufletul lor s-ar bucura să știe că e aproape de copii și nepoți. Nu vrea să-i supere pe copii. Ei se simt mai bine știind că ea e îngrijită și sub supraveghere mereu. Pentru că ei nu mai au timp să o supravegheze.

Dar ea nu uită timpul pe care și l-a pus la dispoziția lor. Nu spune nimic despre asta, nu le reproșează nimic, însă suferința i se citește pe față. Îi apasă sufletul. Și, de când am fost acolo, mi-l apasă și mie.

M-am hotărât. Nu mai vreau să ajung într-un azil de bătrâni. Nu vreau să împart camera la bătrânețe cu o străină, să-i suport sforăitul ori alte obiceiuri, vreau să mor în casa mea și, dacă se poate, aș vrea ca bijuteriile cele mai scumpe să le am mereu în jurul gâtului. Vreau să le pot povesti nepoților cum am învățat să croșetez, să împistresc ouă de Paște, să le spun că bunicii mei au prins al doilea război mondial, că unul din ei a luptat pe front victorios și  a murit liniștit cu copiii aproape, de moarte bună, la peste 82 de ani. Să le spun cum îmi povestea mie bunica cum, atunci când au venit rușii, au fugit de-acasă cu o căruță în munți, cu ce aveau pe ei și cât puteau duce cu căruța. Și-au plecat ei, cu părinții, cu porcii și găinile și cu puțina hrană pe care o aveau, părăsindu-și casele de frica invadatorilor. Vreau să le spun că au trecut peste lucruri mai grele decât vor trece ei când nu va mai funcționa internetul, vreau să știe care e istoria familiei noastre, pentru că n-o vor găsi pe google și asta se povestește iarna, când e frig, lângă sobă. Și vreau să știe că n-am făcut niciun sacrificiu pentru copiii mei din obligație, ci dintr-o dragoste imensă și o grijă fără margini. Și că nu-mi pot imagina acum că la bătrânețe nu voi avea nevoie de ei lângă mine și că m-aș putea conforma cuminte, uitată într-un azil de bătrâni.

Dacă puteți, dacă înțelegeți, dacă-i iubiți pe cei care v-au dat viață, nu-i abandonați, nu-i lăsați singurătății sociale a unui azil frumos de bătrâni. E doar o aparență că i-ai asigurat bătrâneților acolo. De fapt, e doar o grăbire a sfârșitului, o traumă continuă pe care o simt ei abandonați fiind, pentru că nu confortul material și supravegherea continuă îi face fericiți, ci lăsarea lor în sânul familiei pe care ei au creat-o, nu poți să-i smulgi din ea și să-i spui că acum trebuie să stea liniștiți, închiși într-un spațiu determinat să-și aștepte sfârșitul. Nu cu asta le suntem datori. Le suntem datori cu recunoștință, cu obligația de a-i întreține, de a-i asigura cu toate cele necesare traiului alături de noi, în casa lor pentru care au muncit o viață, dar, mai ales, le suntem datori cu iubirea noastră, cu prezența noastră și a copiilor noștri.

De mai aveți bunici ori părinți bătrâni, căutați-i și mulțumiți Cerului că sunt încă în viață. Și țineți-i aproape de familie. Ei au nevoie de noi și noi de ei. Locul lor e alături de familie. Până la final.

Pe Gloria o găsiți și aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂  Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.


Citiţi şi

Și-a mai desfăcut picioarele o dată

A fost un accident

N-am fost destul

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
38,196 views

Your tuppence

  1. carolina / 14 November 2016 22:59

    numanui nu i e usor departe de casa,,fie azil,fie strainatate,,e cazul meu ,sunt afara de ani buni,am o fiica cu 2 copii mici,,stiti ce inseamna sa ti sara sufletul de cate ori suna telefonul??’atat ei cat si mie,,ca inima.si tensiunea mare,,ca viroza,,ca frigul,ca lipsa caldurii,,sau prea multa caldura la camp,,ca ambulanta,ca inundatia,,ca vecinul s a zburlit la ea,,si culmea..nici de medicamente nu e constienta ca sunt necesare,,da mama mea e lucida,,la 75 ani,ar fi bine sa stea in casa ei daca,,,daca,,dar e singura,,doar cu barfele din jur si multe griji,,
    vecinii au toate peliculele pe retina,,dar nu sunt responsabili sa -i tot deschida usa si sa ne tot sune pt diverse,,cu o pensie de mizerie nu are nici pt cablu,lumina,mancare ,,toate la un loc sunt o avere pt ea,, dzeu stie ce manca,
    .asa ca era dependenta financiar de noi ,clar,,
    nu vrea nici la mine mnici la nepoata,,pe termen scurt normal,,
    deci acum e intr un azil,,destul de bun,,facem eforturi sa l platim,,si consideram ca e mult mai cald ,mai curat si mai ingrijita,,si nu mai stam cu grija,,aveti alta alternativa??am gresit cu ceva,,sau trebuia s o las in grija vreunui var binevoitor,,doar pt ca are o pensie amarata,,eu nu ma simt vinovata ,,

    Hot debate. What do you think? Thumb up 3 Thumb down 5
    Reply
  2. Mihaela / 24 October 2016 10:43

    Bună! Aici sunt multe aspecte. Vor fi din ce în ce mai mulți bunici singuri pt că ai lor copii locuiesc prin alte țări 🙁 . Și să fim sinceri, și dacă sunt în altă localitate, cât de des ne vizităm bunicii? Fiecare pune în balanța plusurile și minusurile. Mai bine Cămin pt persoane vârstnice cu alți bunici sau mai bine casa ta de la țară singur? Trist este și când găsești câte un bunic decedat în casa lui singur după 2 zile, trist și când îți părăsești casa. Depinde și de oameni, unora le place compania altor persoane de aceeași vârstă, le place să socializeze , să participe la diverse evenimente și acțiuni, altora li se pare mai atrăgătoare singurătatea. Și asta nu ține cont de vârstă ci de personalitate. Același lucru îl întâmpină și elevii/studenții ce-și împart camera de camin cu alți colegi sau nu. Important e ca fiecare să poată alege, dar din păcate uneori nu mai ține de alegere când îți pierzi casa. Să sperăm că în viitor se vor investi bani și dragoste în aceste Cămine de dragul bunicilor noștri. Să știi că există Cămine de stat care se străduiesc să facă mai mult pt bunici. Sănătate și viitor alături de familie vă doresc!

    Hot debate. What do you think? Thumb up 7 Thumb down 2
    Reply
  3. Doina / 22 October 2016 4:51

    Se gandeste cineva si la cei ce – din cauze diferite- nu au copii? La singuratatea lor se gandeste cineva? La cei ce, poate, NU au pe nimeni?
    In alte tari- mai civilizate- acestia au posibilitati diferite de socializare…La noi, raman singuri…singuri…La acestia care, poate nu isi pot permite NICI MACAR un “camin de lux”?
    Desigur, in Romania…NU e ca in SUEDIA…NICI economia , NICI mentalitatea…..

    Thumb up 5 Thumb down 1
    Reply
  4. Cristean / 21 October 2016 20:26

    Cand ai pe cineva care are nevoie de atentie 24/24 si trebuie sa muncesti (ca sa ai bani sa mananci, de exemplu) incepi sa vezi avantajele caminului. 2: Bunica mea se simte bine in caminul ei si, sincer, nu m-ar deranja sa ma mut si eu acolo la batranete. Pe de o parte, pentru ca e chiar un loc ok, pe de alta parte pentru ca nu vreau sa-mi condamn urmasii sa ma stearga la posterior cand poate au lucruri mai bune de facut cu viata lor. Sigur, toti ne dorim sa murim acasa, cu infirmiera noastra, daca se poate, dar trebuie sa fim realisti.

    Hot debate. What do you think? Thumb up 7 Thumb down 2
    Reply
  5. Bianca / 28 May 2016 9:06

    Destul de bine scris, o singura observatie: termenul corect este “inchistrit” ouale, nu “impistrit”. E aceeasi pretiozitate ca atunci cand spui “piftelute” in loc de “chiftelute”, cu pretentia ca vorbesti mai corect literar!

    Thumb up 3 Thumb down 3
    Reply
    • Ana / 14 October 2016 17:21

      Draga Gloria,nu stiu cati ani ai..probabil nu foarte tanara..insa daca tu spui unei persoane de 84 de ani ‘o batranica’, se poate sa nu fie chiar asa. Si la noi, si in multe locuri din lume, exista batrani care se bucura de o sanatate relativ buna, sigur ca sunt lucizi, etc. Iar ca moare cineva” de moarte buna” la 82 de ani nu este nimic. E mai grozav sa poti spune asta cand persoana are poate in jur de 90. Daca noi ne asteptam ca cel de langa noi sa fie total degradat la 80 de ani ..nu este normal. Parintii mei au 80 si respectiv 89 de ani, sunt perfect activi, e adevarat ca au pensii bune si sunt foarte egoisti. Iar ca sa-ti poti permite sa imparti camera cu o straina se vede ca ai cu ce; nu mai bine investesti pensia in a-ti vedea de sanatate? Totul depinde si de noroc, la noi si de cati bani ai. Ca sa ii ceri copilului sa ingrijeasca de tine, e o absurditate, nimeni nu stie ce si cum. Impartirea camerei cu o alta fiinta nu e un capat de tara, poti muri linistit in casa ta, de care nu te mai poti ocupa, la etajul 4 la care te urci cu greu, fara lift. Asta e, e o loterie pana la urma, nu chiar cum ne propunem!!

      Hot debate. What do you think? Thumb up 8 Thumb down 4
      Reply
  6. Lucian-Zeev Herscovici / 27 May 2016 0:10

    Aadrian Paunescu : Repetabila povara ….

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  7. DanaM / 26 May 2016 12:28

    este foarte greu sa ingrijesti un batran bolnav. Daca ai si unul,chiar doi copii mici de crescut chiar e imposibil. Soacra mea este internata intr-un azil privat, stim ca nu e deloc fericita acolo insa nici locuind impreuna in aceeasi casa nu era mai placut. Imi doresc sa ma autoeduc sa nu fiu genul de soacra sau mama care sa organizeze viata copiiilor ei (cum a facut-o dansa)…Unele mame nu reusesc sa priceapa ca un copil, chiar adult ajuns, are nevoie de libertate de gandire si alegere. Insa bunicii mei, mult mai in varsta decat soacra mea, oameni blanzi si educati, chiar cu infinit mai putini ani de scoala decat soacra mea si traiti in mediul rural, au o viata infinit mai fericita si le suntem alaturi. Concluzia…totul are o limita a bunului simt. Cand este depasita instigi,chiar si familia, la izolare fizica

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 19 Thumb down 0
    Reply
  8. bujorel / 25 May 2016 21:16

    draga mea, nimeni nu isi doreste asta, dar priveste realitatea in fata. in conditiile in care tot mai multi oameni se despart, nu fac copii, in conditiile in care populatia scade si sistemul de asigurari sociale va fi supus unei presiuni din ce in ce mai mare… vor fi putini privilegiati care isi vor permite un azil pentru batrani. este o chestiune de maximul 20 de ani pana cand schema ponzzi a fondului de pensii de stat va da faliment. statul se va confrunta cu un val urias de batrani care nu isi mai pot purta de grija singuri si nici sustinatori nu au. poate vei avea noroc (din ce in ce mai greu) si vei avea o familie numeroasa si fericita. dar, preventiv, incepe de azi sa pui bani deoparte pentru ceea ce azi pare un cosmar dar peste zeci de ani s-ar putea sa semene a paradis in termeni relativi 😉

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 15 Thumb down 1
    Reply
  9. Max / 25 May 2016 11:48

    Azilul, dacă-l numim așa, sună urât, chiar deprimant pentru mulți. Poți să-l numești altfel, cămin sau chiar acasă, dacă vrei. La urma urmei e o comunitate și, dacă nu-ți place acolo, o schimbi sau locuiești într-o casă a ta.

    Nu cred că au copiii noștri vreo datorie față de noi. Dacă le suntem dragi, nu ne vor uita. Dacă vom sta pe capul lor, s-ar putea să îi deranjăm. Dacă vor dori să stăm cu ei, trebuie să fie doar dorința lor. E în firea lucrurilor.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 35 Thumb down 3
    Reply
  10. Dana / 25 May 2016 11:26

    Ce inseamna sa scrii fara sa cunosti toate laturile problemei…iti dau scenariul unei femei prinsa intre un copil mic si mama ei, bolnava de cancer in faza terminala, cu atacuri de panica (metastaze ajunse la creier). De cate ori bolnava striga dupa fiica ei de la etaj, de atatea ori copilul mic incepea sa tipe…sa te vad cum alegi intre mama si copil.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 32 Thumb down 3
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro