O despărţire dulce

Mira Mincă

24 October 2012

A fost o dată ca ăăăă, cam prin toată Lumea Veche, o lungă perioadă de timp în care zahărul era cam la fel de scump ca şi aurul, ba chiar mai rar. Pe vremea aceea dulciurile erau prezente doar pe mesele celor bogaţi sau foarte foarte bogaţi în mod frecvent, pentru cei din clasele inferioare era chiar mai rar decât Crăciunul fiindcă trestia de zahăr era extrem de greu de crescut, prelucrat iar calupurile de zahăr se transportau foarte greu.

După aceea a venit momentul în care oamenii au constatat că Brazilia cea proaspăt descoperită de Columb a fost ”făcută” pentru cultivarea trestiei de zahăr. Averi fabuloase au fost create şi pierdute pentru cristalele maronii. Holocaustul a lovit Africa lăsând în urmă sânge şi durere, totul pentru a satisface nevoia de nestăvilit de zahăr care ne animă ca specie. (Da, toate primatele sunt programate să iubească dulciurile şi de fiecare dată când dăm iama în dulciuri suntem victime ale genelor şi programării sociale.)

Lovitura finală a venit cu războaiele Napoleoniene, când savanţii au găsit o cale de a fenta blocada generalizată a englezilor în ceea ce priveşte zahărul: cultivarea şi prelucrarea sfeclei de zahăr.

De atunci, statutul acestui drog dulce a scăzut permanent: de la marfă de lux a ajuns medicament şi pe urmă a ajuns un bun de consum.

Pentru bunicile noastre, ale celor care acum suntem în zona 30-50 de ani, dulciurile au fost asociate cu sărbătorile, că nu era Paşti sau Crăciun dacă nu puneai pască şi cozonaci pe masă. Pentru mamele noastre care au prins perioada în care încă nu se vorbea despre alimentaţia ştiinţifică şi calorii, dulciurile au fost o metodă de a se distanţa de privaţiunile din copilărie.

Pentru noi şi pentru mulţi dintre copiii noştri sau pentru cei care nu au prins perioada de cartelă, zahărul a fost permanent o recompensă. Un zece la orice se recompensa printr-o prăjitură, de casă sau la cofetărie. Sau un suc. Sau orice conţinea zahăr în cantităţi mari.

Bunica mea a avut nişte vederi extrem de sucite asupra dietei adecvate pentru un copil de câţiva ani, aşa că invariabil, sfârşitul mesei era dat de o bucată de tort cu cremă de ciocolată sau prăjitură. Şi deşi am avut permanent 2-3 stupi în curte, mierea s-a considerat mult prea plebee pentru bolta mea palatină delicată şi rafinată. Tot aşa, alergatul prin curte s-a considerat o activitate extrem de nedemnă pentru alteţa mea non-regală. În sfârşit am ajuns la mama acasă, când am început şcoala. Unde m-am întâlnit cu alte prăjituri şi aceeaşi nu tocmai permisiune de a mă juca.

Evident, asta m-a făcut un copil, o adolescentă şi o adultă cu probleme de greutate.

Evident, prezenţa în viaţa mea a dulciurilor a fost asociată permanent cu momentele plăcute, de libertate şi de răsfăţ absolut, deci nicio şansă să înceteze în momentul în care m-am ”aşezat la casa mea”. Ba mai rău, fiindcă nu am învăţat acasă să gătesc, am scăpat boii în trifoiul dulciurilor de cumpărat.

Evident, asta nu a ameliorat cu nimic nici problemele de greutate, nici anumite probleme de sănătate asociate consumului de dulciuri. Din fericire, cumpătaţii mei strămoşi mi-au transmis alături de culoarea ochilor, înălţime şi dimensiunea bustului şi un pancreas extraordinar aşa că nu m-am apropiat niciodată măcar de zona de risc a glicemiei, cu toate că am abuzat de funcţia insulinică cu pasiune demnă de o cauză mai bună.

De vreo 5-6 ani am devenit un pic mai conştientă şi tot încerc să mă las de dulciuri. Din nefericire, permanent ”lăsaturile” mele de dulciuri m-au stresat, atât de masiv încât fix în dulciuri m-am înfipt pentru a remedia ”căderile de glicemie” provocate de nervi. Permanent, situaţiile stresante mi-au dat o mică gaură neagră în stomac, stări de slăbiciune, migrene şi alte o mie de simptome al căror leac unic era să mă înfig în orice îmi atrăgea atenţia, cu condiţia să fie bogat în zahăr.

Leacul tuturor problemelor, panaceul tuturor stărilor de stres, alinarea tuturor nefericirilor, otrava albă, zahărul rafinat. Şi da, am avut în casă permanent ”secret sweets stash”. Şi nu doar o dată m-am dus în toiul nopţii la supermarketul de alături (din nenorocire e chiar lângă mine, deci uşurându-mi alegerea de a ceda tentaţiei) să iau napolitane/ dulciuri/ whatever.

De curând mi-a căzut în mână cartea genială a lui Allen CARR, ”Easy way to quit smoking”. Cartea este, repet, genială. Nu se adresează doar fumătorilor. Puteţi înlocui smoking cu orice dependenţă de care aţi decis să scăpaţi. Că-s dulciuri, că-i alcool, că-s droguri. Fiindcă toate par a fi elemente de sprijin. Crutches le numeşte englezul. Noi le-am zice cârje. Aparent îţi dau putere să mergi mai departe prin situaţiile de stress. De fapt sunt pantofi de ciment care te trag la fund. Că în momentul în care ai acceptat că ”vreau să mă las, dar e dificil”, te speli singur pe creier şi îţi îngreunezi sarcina. Te predai singur, zi de zi, demonului mare al addicţiei şi multitudinii de demoni mărunţi care-l hrănesc cu fricile tale, cu temerile tale, cu nefericirea ta. Iar ca să fie siguri că au permanent de mâncare, creează într-un cerc vicios cu final nefericit permanent frică, temere, nefericire.

Dar ideea principală e alta. Renunţând la obişnuinţele greşite nu renunţi la ceva din tine sau din viaţa ta. De fapt chiar cuvântul ”renunţare” e greşit. A renunţa înseamnă că faci un sacrificiu. Înseamnă că te setezi să fii un martir, tremurând în sevraj, dar străduindu-se zi de zi să aleagă calea cea dreaptă.

Cu toate astea, dacă ne uităm în jur vedem mii cel puţin de persoane care traversează propriile probleme fără a se refugia în dependenţele care ne ”fac viaţa suportabilă”. Şi culmea, nu toţi au pe faţă o expresie acră şi nefericită. Deci se poate, ca să parafrazez un slogan celebru.

Când încetezi să îţi conduci viaţa într-un astfel de mod încât să alimentezi temerile, nefericirea, frica, îţi iei pur şi simplu viaţa înapoi.

Nu, nu intenţionez să nu mai pun dulciuri în gură tot restul vieţii mele. Mă mulţumesc să devin un consumator de dulciuri ocazional. Dacă sunt pe masă de zile mari e bine, dacă nu, asta e, nu e gaură-n ceriu. Niciodată nu am avut dificultăţi prea mari în a mă opri. Problema a fost permanent gaura neagră dintr-o zonă a sufletului meu, de care nici măcar nu am fost conştientă, care tânjea după ceva şi eu încercam să o astup cu zahăr. Acum am reuşit să găsesc în primul rând sursa nevoii, să mă uit în ochii ei şi să o accept ca fiind parte din mine.

Şi ştiţi ceva? E a patra zi, în care nu am fost în secţia de dulciuri de la supermarketurile de aproape sau la cofetărie. (iar azi am trecut şi prin furcile caudine ale transmiterii declaraţiilor lunare către ANAF şi despărţirii de un amic a cărui părere obişnuia să conteze foarte mult pentru mine).

Unele despărţiri pot fi atât de dulci prin ele însele încât nu mai e nevoie de zahăr adăugat. 

Citiţi şi

Ei bine, draga mea, mie îmi datorezi fericirea ta!

Nu mai minți, când vrei să slăbești

Aceste alimente care ne fac bine

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,741 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro