O femeie. O poveste

Mihaela Cârlan

23 August 2010

Sigură, calmă, împăcată, senină, radioasă, creează un câmp de linişte în care te simţi la adăpost. E, toată, energie bună. Îţi ia grijile cu vocea şi privirea, le face volatile, te înstrăinează de tumultul cotidian, totul devine simplu şi are soluţie. Întâlnirii îi dau imediat gradul de întâmplare fericită. Stenică. Inspiratoare. Nu ştiu când au trecut orele cu Diana Meţiu.

Good looking, independentă, singură şi… deloc nefericită. Rar. 🙂 Am divorţat când aveam 30 de ani şi de 11 ani, acesta este statutul meu social. Acum, nu am un partener stabil, dar mi-e foarte bine.

S-o luăm de la un capăt. Începem cu tine, copil? De ce nu? Am avut o copilărie fericită, am fost un copil complet aerian. Trăiam într-o lume a mea pe care ceilalţi nu o percepeau. Am început să vorbesc foarte târziu şi nu m-am integrat uşor la şcoală. Am avut o învăţătoare lipsită de talent pedagogic, care din proastă nu m-a scos timp de patru ani şi care-mi dădea palme întruna, că-mi venea părul în ochi. Acasă, sora mea era deşteapta familiei şi toată atenţia şi pretenţiile erau îndreptate asupra ei, pe mine mă lăsau în pace. Înainte de a da la liceu am fost bolnavă şi aveam mereu dureri de cap. Am dat peste un doctor care i-a spus mamei, de faţă cu mine, că mă doare capul de la învăţat şi că ar trebui să nu mai fac eforturi intelectuale. Să nu mai dau la facultate, că oricum nu prea mă duce capul. Aşa am ajuns să nu am încredere în mine şi să nu cred că aş putea face ceva în viaţă. Însă la liceu am avut nişte profesori foarte buni, care necunoscându-mă dinainte, nu mi-au pus o etichetă, ca cei din din şcolă generală, care m-au luat aşa cum eram şi care mi-au arătat că sunt chiar specială, că sunt deşteaptă, creativă şi că învăţ foarte repede. Le mulţumesc şi acum – mai ales profesorului de română, Ştefan Mera. Este un mare har cel de învăţător. Este o meserie pe care o preţuiesc foarte mult.

Prima iubire? În timpul liceului m-am îndrăgostit de un coleg de la o clasă mai mare şi cum am terminat cursurile, m-am şi căsătorit. A fost prima mea dragoste. La nici două luni după căsătorie am rămas însărcinată. Am fost foarte fericiţi o vreme, după care am început să ne maturizăm. Eram doi copii care atunci deschideau ochii asupra vieţii.  În scurt timp am început să o vedem diferit şi să ne dorim fiecare altceva. Dar pentru că iubirea a fost mare, mariajul nostru a durat zece ani. După, viaţă nu a mai fost niciodată la fel. De atunci şi până acum, m-am mai îndrăgostit de câteva ori, la diverse intensităţi, dar niciodată ca atunci.

Până unde ai mers din dragoste? Atât de mult l-am iubit pe fostul meu soţ, încât aş fi mers până în pânzele albe, aş fi făcut orice, aş fi îndurat orice, numai ca el să fie fericit. Doamne cât am fost de căzută în cap! Când m-am îndrăgostit a doua oară, la fel am făcut. De fiecare dată am pierdut tot după despărţire: casă, maşină, bani, serviciu, poziţie socială. A treia oară când m-am îndrăgostit, nu mi-am mai pierdut minţile cu totul şi nu am mai făcut decât greşeli minore. Dintr-a patra relaţie am învăţat să iau numai partea frumoasă.

Să ne întoarcem la şcoală. Am treminat arte plastice, am mai făcut diverse alte cursuri, şi postuniversitare, acum mă pregătesc pentru doctorat. Dar nimeni nu mi-a cerut vreodată vreo diplomă, cu toate că am nenumărate. Nimeni nu m-a întrebat vreodată ce note am avut, chiar dacă am terminat facultatea cu zece. Am făcut presă, apoi mi-am făcut o firmă care îmi poartă numele (strategie de marketing, nu ego), te poţi uita şi pe site-ul www.dmi.ro.

Ai putea trezi invidie. Într-adevăr, să ai succes îi poate face pe ceilalţi să-şi dorească să fie în locul tău. Dar nu-mi place nici măcar gândul. Nu vreau să stârnesc sentimente negative. Cred că fiecare are drumul lui propriu la fel de frumos şi interesant, doar că altfel faţă de al celorlalţi.

Există solidaritate la feminin sau doar rivalităţi şi răutate? Sunt convinsă că există. Dar nu e ca la bărbaţi. Oricum importantă e cauza care te animă să fii solidar cu un grup de oameni. Aşa, să fiu solidară cu cineva numai că este de acelaşi sex nu mi se pare relevant. Totuşi, mă trezesc în conversaţii că iau apărarea femeilor, chiar dacă nu le cunosc. Răutăţile? Din fericire, rarelor întâmplări de acest fel nu le-am dat importanţă şi am încercat cu diplomaţie să le depăşesc. Unde nu s-a putut, am renunţat. Niciodată nu îmi cheltuiesc energia pe o cauză legată de orgolii. Mai mă consum şi eu că nu sunt Budha, dar trec repede peste şi îmi orientez  forţele într-o altă direcţie. Niciodată nu mi-am dorit să fiu cea mai bună sau cea mai frumoasă sau prima în ceva. Mi-am dorit doar să am un loc al meu, special, aşa cum cred că are fiecare. Aşa mi-am făcut şi strategia de business.

DMI? Când firmele similare se băteau pe clienţii cu bugete mari de publicitate, am ales să nu întru în competiţie cu ele. Mi-am ales un domeniu care atunci prindea viaţă, care mergea foarte bine şi promitea foarte mult. Am ales un segment de nişă – dezvoltatorii imobiliari, care aveau proiecte pe termen lung, care erau relaxaţi, nepresaţi de bani sau de timp. Dovadă a bunei colaborări şi a respectului reciproc este că am rămas prieteni cu mulţi care nu mai au proiecte în România sau şi-au redus activitatatea şi că persoanele cu funcţii de răspundere care s-au mutat de la o compania la altă sau de la un proiect la altul, au ales să lucreze tot cu DMI. Noi, adică eu şi sora mea, nici nu ne-am prea făcut publicitate, clienţii ne-au căutat, la recomandările altor clienţi mulţumiţi. Am fost  recunoscuţi oficial drept cea mai bună firmă de PR pe Real Estate.

Ce înseamnă perfecţiune în PR? Acum câţiva ani ţi-aş fi răspuns cu totul altfel. Acum, să fie clientul mulţumit şi să plătească la timp! Glumesc. Meseria de PR este foarte complexă. Dar orice meserie, dacă o faci cu drag, dacă eşti apreciat şi remunerat pe măsură, dacă îţi este recunoscută valoarea, dacă locul de muncă şi colegii îţi sunt dragi, dacă ajungi uşor acasă, dacă îţi lasă suficient timp liber pentru viaţa ta privată, se cheamă că ai făcut alegerea bună şi vei fi un PR-ist aproape perfect. De pe partea cealaltă a baricadei, adică din punctul de vedere al celui căruia îi prestezi serviciile de PR, perfecţiunea înseamnă respect, seriozitate şi încredere – să ştie că se poate baza pe tine şi nu trebuie să te controleze, dacă ai promis că faci ceva, faci şi încă bine şi în termenii pe care i-ai promis; creativitate – este nevoie de idei noi, este un domeniu fără sfârşit din punctul de vedere al inovaţiei; să investeşti cu atenţie banii clientului în elemente de marketing care să-i întoarcă cu mult valoarea investiţiei indiferent în ce s-ar cuantifica aceasta; profesionalism.

Cum tratează bărbaţii femeile în afaceri? Există încă multe prejudecăţi… Întotdeauna m-am înţeles foarte bine cu bărbaţii. Niciodată nu m-au tratat cu superioritate ori cu superficialitate. Nu au văzut în mine o “papuşă” nici când eram cu 10 ani mai tânără. Întotdeauna m-am simţit un partener egal. Dar sigur că există încă bărbaţi care nu respectă şi nu preţuiesc femeia nici ca soţi, nici ca şefi, nici ca parteneri de business. Şi femei care trec prin astfel de situaţii şi nu le este uşor. Sunt cupluri care divorţează pentru că bărbatul nu suportă “creşterea” soţiei. Femeile ar trebui să ştie un lucru: cu cât te preocupă o problemă, cu cât îi dai mai multă atenţie în mintea şi în viaţa ta, cu atât ea capătă putere şi începe să devină realitatea vieţii tale de zi cu zi. Singura soluţie este să îţi muţi centrul de interes către un lucru care îţi place cu adevărat şi să te umpli de emoţia acelui gând până când acesta devine realitatea ta. Asta nu înseamnă că lucrurile rele dispar, dar încet, nu mai fac parte din viaţa ta şi tu să nu mai suferi.

Să fie femeile atât de complicate, că devin de neînţeles? Cred că sunt mai complicate decât bărbaţii, dar nu ştiu de ce e musai să fie înţelese? Trăim pe lumea asta fără să înţelegem atâtea lucruri… Femeile trebuie doar iubite. Este suficient. Dacă bărbaţii fac asta, nu cred că mai trebuie să avem vreo pretenţie de la ei.

Cine te-a învăţat ce şi cum să porţi? Mai ales mama. Când am intrat la liceu, după ce se plictisise să-mi tot spună să nu mai merg ca un băieţoi, a trecut la fapte. Mi-a cumpărat o rochie şi o pereche de pantofi cu toc înalt, în ciuda protestelor mele vehemente, şi m-a obligat să merg pe bordura trotuarului cu spatele drept, burta suptă şi privirea înainte, de la un capăt la altul al străzii, de mai multe ori, până am învăţat să păşesc ca o domnişoară. Mama mea purta mereu costume taior foarte elgante, uşor cambrate, şi toată lumea o admira, mai ales băieţii de la mine din clasă. M-a învăţat şi pe mine că trebuie să fiu mereu pusă la punct chiar şi în casă şi că bărbatul nu trebuie să fie niciodată martor la procesul de înfrumuseţare.

Cât de importante sunt atitudinea şi ţinuta? Atitudinea este foarte importantă. Ţinuta, adică să stai dreaptă, să te aşezi într-o poziţie elegantă, să ai grijă ce faci cu mâinile, este mai importantă decât aspectul fizic. Dar nimic nu trece înaintea inteligenţei, pentru că aceasta, în combinaţia corectă cu natura ta şi tot ceea ce e dobândit, optimizează  alegerile.

Cât contează hainele, bijuteriile, parfumul…? Contează, fireşte, dar eu, una, nu prea mă omor după ele. Dacă ar fi după mine, m-aş îmbrăca cât mai simplu, comod, cu haine din materiale cât mai sănătoase şi catifelate, fără bijuterii şi m-aş da cu parfumuri cât mai naturale. Dar trăim în social, aşa că mă supun şi mă îmbrac cât mai office. Îmi cumpăr ce-mi place când văd ceva frumos într-o vitrină din întâmplare, dar nu-mi place să ies special la cumpărături. Mi se pare extrem de enervant. Bijuteriile îmi plac dacă sunt discrete şi am câteva parfumuri de suflet, DKNY, Issey Miaky, Wish de la Chopard, Angel de la Thierry Mugler.

Te consideri frumoasă, norocoasă, aleasă, specială? Frumuşică, nu frumoasă. Frumoasă cu adevărat este orice femeie îndrăgostită, a cărei dragoste este şi împărtaşita. Nici un fel de frumuseţe nu se compară cu asta. Când piere dragostea, când gândim urât, când suntem frustraţi, furioşi, geloşi, bolnavi… ne urâţim, oricât de frumoase ne-ar arăta oglinda. Norocoasă – da. Aleasă – nu, pentru că asta implică o mare responsabilitate. Nu poţi să primeşti cadou nişte calităţi sau avantaje şi să nu faci ceva cu ele în folosul celorlalţi. Toţi suntem speciali. Strălucim mai mult sau mai puţin în funcţie de cât am descoperit din noi inşine sau de ce sentimente ne animă. Sunt specială pentru că mă iubesc şi iubesc cu tot sufletul meu natura şi universul ăsta fabulos şi pentru că aspir la iubirea faţă de semeni. Sunt specială atunci când dăruiesc din preaplinul meu, când îmi dau seama că nu am de ce să mă îngrijorez, când îmi aduc aminte să pun în practică ceea ce ştiu, când roadele seminţelor plantate de mine mă iau prin surprindere, atunci când mulţumesc…

Cui i-ai mulţumi pentru cine eşti azi? Cred că viaţa mea are şi ar fi avut oricum un rost, să fiu plină de iubire, care mi se pare a fi esenţa vieţii, indiferent de oamenii pe care i-am întâlnit. Unii au avut într-un anumit moment al vieţii mele, un rol benefic, spiritual ori profesional, alţii mi-au făcut rău. Dar şi de la aceştia am învăţat. Mai mulţi au fost însă cei buni, dintre care doi m-au ajutat enorm: Lucian Petcu, holistic healer, şi pictorul Gheorhe Bucătaru, care nu mai este printre noi.

Cât de bine te cunoşti acum? Încă mă mai descopăr. Şi sunt sinceră cu mine, nu încerc să mă păcălesc, ştiu exact ce fac bine şi ce nu. Când greşesc, ştiu întotdeauna că eu sunt vinovată şi nimeni altcineva. Chiar dacă ne e greu să recunoaştem, dacă am observa cu atenţie gândurile şi comportamentele noastre trecute am vedea că ele ne-au adus în situaţia în care suntem şi nu altcineva. Dacă greşeşte altcineva, pot ierta şi iert. Mi se pare firesc să iert. Cine sunt eu să judec faptele unui om, apropiat sau străin? Asta nu înseamnă că nu mă supăr, că nu mă enervez, dar iert şi sufletul meu rămâne fără poveri. M-am surprins în ultima vreme tot mai rar spunând, nu făcând, lucruri pe negândite. Spontană în conversaţie nu prea sunt, dar în acţiuni, da. Nu premeditez, însă e nevoie de ordine şi de planuri pentru acţiunile mele, mai ales când lucrez la mai multe proiecte în pararalel.

Unde mai ai de lucrat încă? La cap! La gândirea mea dezordonată! Sunt plină de iubire (aspir la asta), ştiu ce vreau, gândesc pozitiv. Dar încă nu sunt constantă. Ştiu tot ce am nevoie să ştiu, dar cât folosesc? Cât pun în practică? La teorie sunt foarte bună, însă când e vorba s-o aplic pe mine, cam uit. La asta ucrez şi e din ce în ce mai bine. Tot ce mi-am propus, când am ştiu clar ce vreau, s-a împlinit. Însă de multe ori nu am ştiut ce vreau, nu am ştiu ce e bine şi ce e rău, nu am crezut că merit, nu am îndrăznit să cred că se poate, poate la alţii se putea, dar nu şi la mine, şi tot felul de alte astfel de gânduri şi programe proaste. Unele tipare păguboase sunt atât de adânc înrădăcinate… Mă autoeduc continuu să le scot din mintea mea şi să le înlocuiesc cu altele care să mă transforme într-o persoană pozitivă, plină de încredere, care realizează tot ce îşi propune. Când lucrurile nu se întâmplă aşa cum ne dorim este pentru că ori nu credem suficient, ori scopul nostru nu este  suficient de nobil şi îi deranjăm pe cei din jur.

Ce-ai schimba la tine? Chiar dacă uitându-mă în urmă sunt multe lucruri pe care le-aş face altfel cu mintea de acum, totuşi, ceea ce sunt eu în prezent, sunt datorită experienţelor trăite, inclusiv ale greşelilor pe care le-am făcut. N-aş fi fost ceea ce sunt acum fără tot acest trecut. Acum mi-am propus să scot din vocabular „nu am timp”, „sunt contra cronometru”, „trebuie”, „obligatoriu”. Iar dacă ar fi să am o baghetă magică, cred că m-aş mai întineri un pic, aş mai da jos câteva kilograme, aş mai întări nişte muşchi, m-aş face mai intuitivă, mi-aş mari capacitatea de asimilare, memorare şi procesare a informaţiilor, mi-aş da nişte puteri paranormale…

Nici nu vrei mult :). Crezi în noroc, stea, destin, întâmplare? Da, cred în toate acestea. Dar norocul ţi-l mai faci şi tu. Dacă ţi-e dat, într-un fel sau altul, să afli ce ţi-e predestinat, este doar pentru ca să poţi schimba, ca să poţi corecta ceea ce nu-ţi convine şi să insişti în direcţia care îţi place. Iubirea şi credinţa pot învinge orice “destin”. Ne putem trăi prezentul şi viitorul lăsându-ne duşi de val sau putem acţiona şi ne putem construi singuri viitorul aşa cum vrem. Iar dacă se întâmplă lucruri pe parcurs, sunt doar ca să ne ajute să înţelegem cine suntem şi care ne este rostul.

Ai îndoieli, temeri, ce te sperie? Îndoielile şi temerile vin şi trec. Trăim într-o lume în care suntem asaltaţi din toate părţile de mesaje negative, încât e cam greu să nu te laşi pradă măcar un strop îndoielilor. Nici nu vreau să mă gândesc la ce mă sperie. Deocamdată nimic, pentru că nu mă gândesc la nimic din ceea ce mi-ar putea face rău.

Când ţi-e greu în cine te încrezi şi în ce crezi? Dacă mi se întâmplă ceva şi vreau să mă descarc de tensiuni şi să mă încarc cu energie pozitivă, mă duc la fata mea. Ea este bateria mea. Când mă ia în braţe şi mă pupă, îmi trec toate. E foarte deşteaptă şi o bună ascultătoare. Cred în mine însămi, cred în Univers, cred într-un suflet colectiv,  universal, cred în ceea ce există şi eu cu mintea mea nu am cum să cuprind, cred în iubire. Manifestarea credinţei mele este un amestec din mai multe principii religioase aparţinând unor religii diferite. Aloc timp comunicării mele cu Dumnezeu. Cer, dăruiesc şi mulţumesc. Şi asta îmi dă putere.

Cine te iubeşte? N-am prea vrut să las pe nimeni foarte aproape mulţi ani, totuşi sunt oameni care şi-au găsit loc în sufletul meu, în cel mai natural mod posibil, fără să simt, fără să mă deranjeze cu ceva. Îmi place să mi se respecte libertatea şi intimitatea. Cei cu care am trecut proba timpului sunt oameni care au înţeles cât de mult îmi place solitudinea (nu singurătatea), cât de multă nevoie am de ea şi cât e de frumoasă. Să stai cu tine însăţi, să te descoperi, să te bucuri de tine, să creşti. Mă iubesc eu, oamenii din jurul meu şi mă iubeşte universul. Şi reciproca este perfect valabilă, adică iubirea le este împărtăşită. Nu ştiu pe nimeni să mă urască, dar e posibil…

Ce urmează? Profesional, mă îndrept către proiecte green/eco, vreau să fac ceva care să aibă şi o parte de “dăruire” către comunitate şi vreau să muncesc cu bucurie, să am sentimentul că fac ceva bun, util. Urmează implementarea ideilor şi planurilor pentru care  lucrez să mă menţin plină de credinţă şi entuziasm şi, în acelaşi timp, sunt deschisă la ceea ce îmi oferă viaţa şi eu, cu mintea mea de acum, încă nu cuprind. Totul este atât de greu sau de uşor cât poate accepta mintea mea. Sunt lucruri pe care le cred fezabile într-un timp foarte scurt şi ele chiar aşa se şi întâmplă şi altele, la care nu îndrăznesc încă să sper, despre care logica prost educată de generaţii îmi spune că “nu se poate”. Şi se face un ping-pong în mintea mea, între ceea ce îmi spune logica şi ceea ce îmi spune intuiţia, până când ceea ce ştiu va învinge ceea ce ştiam sau aveam programat. Iar pentru mine, dezvoltarea personală va rămâne un proiect continuu.

Ce le poţi spune femeilor care ar vrea să înceapă un business? Oricărei femei care este sau nu la început de drum sau de business, i-aş spune ce i-am spus şi fetei mele. Nimic nu este prea complicat sau prea obositor dacă este făcut din şi cu iubire. Când ai o idee care te animă, care te umple de entuziasm, pentru care îţi bate inima ori de câte ori îţi vine în minte, timpul şi efortul nu mai contează. Lucrurile încep să se rezolve de la sine în jurul tău datorită energiei tale pozitive şi credinţei că ideea ta, nobilă, altruistă, merită să devină realitate. Să nu renunţe la primul eşec şi să gândească pozitiv. În rest, nu contează nimic – nici greutatea, nici frumuseţea, nici cât de bine vorbeşti, nici câţi ani sau bani ai. Nu zic că toate astea nu ajută, dar dacă gândeşti prost, degeaba ai tot ce aparent ţi-ar fi de ajuns, că nu vei reuşi.

Ce mai vrei de la viaţă şi unde te vezi peste 10 ani? Foarte multe, sunt atât de multe lucruri pe care vreau să le fac: să învăţ să dansez tango şi să văd Buenos Aires, să învăţ să cânt la tobe, să văd Aurora Boreală de la Polul Nord, să vizitez nişte peşteri spectaculoase, să fac nişte lucrări de artă din materiale neconvenţionale, să contribui la prima fabrică de gazificare a gunoiului din România, să privesc balenele de aproape, să-mi strâng în braţe nepoţii, să înţeleg lucruri care acum îmi sunt de neînţeles. Şi aş putea continua la nesfârşit. Mi-ar fi plăcut să fi studiat mai devreme şi fizică cuantică şi astronomie. Dar cu ceea ce ştiu, şi spun cu modestie că mama m-a făcut foarte talentată, aş putea face foarte multe lucruri, chiar mult mai bine cred decât PR. Cam tot ce ţine de artă, de frumos: aş putea fi un artist plastic, make-up artist,  designer de interior, regizor, scenograf, restaurator, profesor, coach, psiholog, manager de hotel şi de restaurant, decorator floral, tâmplar sau speolog, fiecare foarte bun. Şi am spus doar meseriile pe care le-aş face cu plăcere. Peste 10 ani? Mă văd cu un venit pasiv, confortabil, făcând lucruri doar din pasiune, relaxată sau animată de o idee, mult mai evoluată spiritual, într-o  formă fizică şi psihică foarte bună, iubind şi dăruind.

Fotograf: Cornel Lazia




Citiţi şi

Gorgiăs Inglănd

Bărbatul lipsit de bărbăţia asumării unei relaţii

Un dans

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,269 views
Tag-uri: ,

Your tuppence

  1. Valeria Mihai / 7 September 2010 9:59

    Felicitari pentru articol, Diana este o femeie de admirat,minunata,care poate fi un reper pentru multe dintre noi,iar fericirea si linistea se vad si se simt la ea..

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro