O femeie pe care n-o poți crede îndrăgostită cu adevărat

Catchy

20 March 2016

Cu treburi am plecat spre Anglia. Adică în miezul ei, înverzit, case de cărămidă roșie, Thomas Hardy mă „despărțea de mulțimea dezlanțuită”. Și chiar eram izolată, pentru că era vorba de a lucra o scurtă perioadă de timp între între două instituții într-un campus plasat în afara oricărei localități, în mod cert pentru liniștea spiritelor și aplecarea spre muncă. Cel mai apropiat spațiu locuit era orașul în care se născuse Lewis Caroll, o bijuterie rămasă din scrierile romanelor știute, și pădurea unde se află scorbura pe care ieșise Iepurele Alb și fugise Alice în Lumea Minunilor. Totuși n-am găsit-o, deși m-am plimbat mult, împreună cu cel care făcea oficiile de gazdă. Era chiar cel ce ne coordona, șeful departamentului unde lucram. Mica biserică la care ne mai dusese pe toți cei din grupul detașat avea și vitraliile din povestea lui Alice. Nu era singurul lucru amuzant și nemaiîntâlnit.

Din prima zi m-am prezentat conștiincios, cu tot grupulețul de „oaspeți”, într-un birou administrativ, să ne semnalăm prezența așteptată altminteri, să primim un birou și camere în hotelul instituției, în vecinătate. Ba chiar și un mic restaurant ne oferea dimineața ouă ochiuri, șuncă prăjită și mirosuri greu de suportat la ora 7. La prânz, am avut noroc cu salata.

anglia

Ajunși în fața unei secretare pistruiate și roșcate, cu vârstă incertă, am fost invitați să așteptăm afară pentru a fi „preluați” de către șeful serviciului respectiv. Treceau domni impozanți, bărboși, cu vârstă corespunzătoare rangului și… urâți. Când, a apărut zâmbind prea timid un Hugh Grant (aceiași ochi albaștri, zâmbetul și încurcătura la fiecare privire directă sau glumă). Cum avea doar câțiva ani mai mult ca noi, ne-am zis că au trimis un coleg să ne ducă la boss, acesta fiind prea important să vină personal la noi. S-a prezentat și n-am deschis gura ca să nu se vadă perplexitatea – era șeful departamentului și era tânăr și frumos.

Cât timp am stat, a fost un domn minunat și ne-am îndrăgostit de el toate cele trei fete din grup. Serile, deși obosite-obosite, ne adunam să discutăm dacă o fi însurat, cam câți ani ar avea, unde locuia și cum o fi casa. Tot, și cămășile le analizam. Și da, cavalerul avea chiar și un cal alb. Nu știu însă mărcile mașinilor și pe cine interesa? Împreună, făcând și ore suplimentare, am povestit amândoi cam de toate din țara și cultura fiecăruia, dar m-am abținut să arăt tot ce știu. N-am vorbit absolut nimic despre ceva personal. Că rămâneam mereu împreună, nu mi-am zis că ar fi pentru cultura și expansivitatea mea. Aș minți dacă aș spune că nu m-am simțit privită tot timpul și cam prea frumos, un curtat ușor, altfel decât cel știut. Mi-era greu să reacționez. Era flatant și totuși total „neproductiv” să ți se ofere, cu eforturi intuiam, cafea adusă de-nu-știu unde, când nu exista decât ceai, să ți se lase bilete cu mici indicații pentru utilizarea prizelor diferite de cele ale continentului, a robinetelor diferite pentru apa caldă și cea rece, să vezi că există un sandwich adus de acasă, când n-ai prea mâncat nimic. Ba și cheia biroului, în care oricum nu stătuse în tot acest timp, rămânând în al nostru, a fost utilă. Da, am intrat și am scotocit toate sertarele să aflu cine este, dacă există o soție, o iubită. N-am găsit urme, decât tot hârțoage de serviciu. Ba nu, era un act de proprietate al unei ambarcațiuni, undeva într-un fund de sertar, și o poză cu o barcă pe valuri prinsă pe perete. Firește, era pe birou poza de famile, părinții și încă un tânăr.

În ultimele zile a venit și invitația de a vedea locurile, lucru normal din partea oricui. Am mers toți și am auzit poveștile, sfârșind serile într-un pub aglomerat. Era deschis într-un fost tribunal, existau mese și la prezidiu, în banca acuzaților, doar sala nu avea scaune, ci tot mese. Totul păstrat perfect. Inedit și amuzant. Mi-a spus că-l și alesese pentru asta. Deci puteam vorbi ceva personal, o alegere anume era deja alceva. Și dacă tot am început să vorbim față-în-față, după câteva scotch-uri e drept, am pus toate întrebările adunate și am primit toate răspunsurile, perfecte, doar că laconice.

– De ce nu zici ce simți direct, niciodată? am forțat așteptând o declarație. Nu exageram pentru că tăcerea nu era în privire.

– Știi, noi suntem altfel.

– Cum altfel?

– Voi latinii, sunteți mai expansivi, dar superficiali. Noi suntem mai romantici și simțim mai mult decât vorbim.

Ce turnură lua discuția, un dezastru!

– Nu-i adevărat! Dacă spun mereu tot ce cred, nu-nseamnă că sunt neserioasă, că mă joc cu acele vorbe!

– Da? Uite la literatura noastră, la noi. Noi nu spunem… ce simțim. Așa suntem din fire, diferiți.

Condusă la hotel, mi-am dat seamă că era chiar ultima seară și a doua zi aveam să plecăm foarte devreme. Deci ne-am luat la revedere. După ce am intrat în hol, am rămas așteptând să aud pași înapoi, spre ușă. Nu au fost, doar mașina s-a auzit foarte târziu plecând din parcare.

Ne-am scris frumoase scrisori de Sărbători câțiva ani. Dar sunt o persoană frivolă, pe care n-o poți crede îndrăgostită cu adevărat. O femeie latină.

Guest post by Negustor de Povestiri



Citiţi şi

50 de ani să iubeşti, fără concediu…

… și mai apoi un bărbat

Frumos zâmbet…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,300 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro