O hotărâre de divorț aproape nulă

Constantin Ciucă

26 October 2017

constantin ciucăOdată, de mult, într-un moment de neatenție criminală și vrăjit de delicatesurile pe care le știa face în pat o anume domnișoară din îndepărtata mea tinerețe, m-am căsătorit cu ea un pic. Adică, dacă mai stăteam o lună împreună, am fi putut bea un păhărel de șampanie împreună la aniversarea unui an întreg de mariaj.

Desigur, oamenii se mai căsătoresc unii cu alții și bine fac pentru că în felul acesta se creează toate condițiile pentru crime pasionale și sinucideri care, exploatate cultural corect, pot duce la capodopere fundamentale pentru un popor. Ce ar fi fost o Anna Karenina nemăritată? O nimeni. Ar fi f*tut-o maiorul ăla de ar fi căpiat-o și după ce se sătura de ea, trecea la alta, bine mersi. Putea ea să se arunce înaintea trenului de o mie de ori, că tot de știrile de la ora cinci ar fi rămas. Iar Pușkin, fără aventurile lui galante cu doamne măritate, care până la urmă i-au adus și binemeritatul glonț în cap, cu ce aură de erou romantic ar mai fi rămas el? Un zevzec! Acum, nu vreau să spun că însurătoarea mea a făcut din mine vreun erou național cu monument la șosea sau vreun laureat al literelor pentru care să se moară de infarct la rând în librării. Nu. Însurătoarea mea din paleolitic, dezumflată trist la un tribunal modest și plin de igrasie din Buftea, m-a lăsat la fel de anonim și insignifiant ca pe oricare altul dintre noi. Adică un pacient cu tulburări grave care, încă nediagnosticat, umblă liber pe străzi.

Totuși, dacă omului i se pare că divorțează, în realitate lucrurile nu stau chiar așa!

Acum, la fix treizeci de ani de la beția în grup din restaurantul de pe Ștefan cel Mare, colț cu Moșilor, care a pecetluit cu lăutari însurătoarea mea de unsprezece luni, într-un alt moment de pierdere temporară a rațiunii, oarecum simetric, s-a întâmplat că m-am hotărât să mă însor din nou.

Zis și făcut.

Înainte însă să merg mai departe, trebuie să fac aici o mică paranteză pentru a sublinia cât de importantă este o debara în destinul amoros și bunăstarea materială a unui om. Pentru că, după ce am căutat nebun prin toată casa niște pantaloni de stofă cu care îmi imaginam eu că o să îmi stea bine în poze, i-am găsit în cele din urmă în debaraua în care, cu numai un an înainte, găsisem și fierul de călcat. Pentru că eu sunt un tip prin excelență logic, m-am gândit că dacă omul ar avea mai multe debarale în casă, s-ar însura mai repede și într-o stare nervoasă mai bună.

Dar aceasta este doar o observație colaterală. Am extras deci cu atenție pantalonii, prinși între ceea ce părea un cearșaf de plapumă și o geantă de voiaj, mi i-am călcat singur, pentru că ea nu suporta să calce, iar când spăla vasele, plângea, și împreună am ajuns la starea civilă, să depunem actele.

Aici era o masă lungă și groasă, la care stătea o doamnă bucălată, între două vârste, necăsătorită, și cu părul făcut permanent în bucle mici. Zic că era necăsătorită pentru că niciunul din cele șapte inele de aur adâncite în degetele grăsuțe nu era verighetă. Și zâmbea la noi fericită, de parcă venisem la ea cu cozonaci cu rahat.

Zice:

– Pentru căsătorie? și zâmbește larg.

Mi s-a părut un semn prost, deoarece pentru mine, zâmbetele funcționarilor publici sunt la fel ca gemetele fetelor din filmele porno. False și plătite. Așa că nu mi se par deloc de bun augur și când un funcționar îmi zâmbește, mă pregătesc pentru ce e mai rău.

Dăm din cap în semn că da.

– Dați-mi actele, vă rog. Și luați loc aici!

Ea, toată numai zâmbet și bunăvoință, începe să se uite prin actele din dosar. Ia câte un document, îl citește cu o voce scăzută, îl pune la loc și trece la următorul.

barbat-barba

Așteptam emoționat. Și era firesc să fie așa. Să te însori nu e chiar un eveniment de ici de colo. Un bărbat se căsătorește de puține ori în viață. La un moment dat, ajunge doamna la un document la care întârzie mai mult. Îl întoarce pe toate părțile. Îl citește iar, îl apropie de ochi, îl depărtează. Iar îl întoarce pe o parte și pe alta. Mă neliniștesc un pic. Mă gândesc că o fi găsit pe marginea lui vreun excrement de muscă și mă pune să îl curăț. Zice:

– Dumneavoastră ați mai fost căsătorit o dată?

Deci nu era vorba de excremente. Răsuflu ușurat. Zic:

– Da. Cu vreo treizeci de ani în urmă.

Și zâmbesc încurcat, de parcă mă simțeam vinovat că umblasem lelea atâția ani, de capul meu.

– Și asta e Hotărârea dumneavoastră de divorț, da? zice ea și flutură documentul prin fața mea.

Mă uit la ea. Recunosc ștampilele din Buftea. Zic:

– Da, asta e. Și adaug, insinuant: Singura!

Credeam că am făcut o glumă bună. Dar ea nu mai zâmbește, e serioasă. Devin și eu serios. Doamna bucălată zice:

– Avem o problemă!

– Avem o problemă?!

– Da, avem o problemă, să știți!

Ce plm de problemă puteam să avem? O fi ceva în neregulă cu Buftea? Tocmai când vreau și eu să fac o treabă serioasă în viața asta, se nimerește că am o problemă. Mă ia un tremurat nervos și mă trec nenumărate gânduri obscene. Dar sunt un bărbat cultivat și de aceea întreb pe un ton plăcut:

– Ce problemă avem, doamnă?

Ea se uită la noi amândoi.

– Nu puteți să vă căsătoriți.

Nu-mi vine să cred. Mă ia brusc o amețeală. Doamna bucălată e foarte serioasă.

– Păi, de ce, doamnă? zic, abținându-mă să nu îi trag o palmă.

Ea se mai uită o dată peste hotărârea de divorț eliberată cu treizeci de ani în urmă de tribunalul din Buftea, o mai întoarce o dată pe partea cealaltă, și, în cele din urmă, zice:

– Hotărârea nu e definitivă!

Asta chiar era bună.

– Poftim? întreb neînțelegând la ce se referă. Cum să nu fie definitivă? E eliberată de treizeci de ani.

– Da, zice ea, dar nu e definitivă!

Femeia asta nu e întreagă la cap. Cum să nu fie definitivă?

– Păi, dacă e eliberată de treizeci de ani, de ce nu e definitivă, doamnă? întreb încercând să îmi păstrez o aparență de om civilizat.

– Pentru că hotărârea devine definitivă și irevocabilă după cincisprezece zile calendaristice de la emiterea ei, dacă nu e atacată.

Mă ia o amețeală.

– Păi, au trecut zece mii de zile calendaristice. Cine să o atace?

– Dumneavoastră. Sau doamna.

Adică eu să atac divorțul! Mă foiesc în scaun încercând să înțeleg calamitatea asta abătută pe capul meu. Mi-aș aprinde o țigară, dar îmi amintesc la timp că nu mai fumez de douăzeci de ani.

– Păi, eu nu am atacat-o, iar doamna de care am divorțat s-a recăsătorit tot de vreo treizeci de ani. Asta nu înseamnă că e definitivă?

– Nu, nu înseamnă, zice ea.

– Dar dacă ea s-a recăsătorit, nu înseamnă că pentru ea a fost definitivă?

– Ba da, zice ea.

– Păi, pentru ea este definitivă și pentru mine nu?

– Nu știu, zice ea.

– Adică, cum ar veni, ea a divorțat de mine, dar eu nu am divorțat de ea?

– Cam așa reiese, zice ea învârtind în continuare în mâinile ei grăsuțe hârtia care se pune de-a curmezișul viitorului meu conjugal.

Brusc, realizez cu groază că viitorul apartamentului meu devine dintr-o dată extrem de nesigur. Zic:

– Păi, doamna de care am divorțat acum treizeci de ani are copii, iar copiii aceia au la rândul lor copii. Vreți să îmi spuneți că eu sunt bunic?

– Tehnic, da, zice ea privindu-ne candidă pe amândoi.

Eram, carevasăzică, un bunic tehnic! În viața mea fusesem de toate, cu excepția asta.

– Și că la moartea mea apartamentul meu o să revină ei și copiilor ei?

– Tehnic, nu ar fi imposibil, zice ea, la fel candidă.

– Și mașina?

– Tehnic, e posibil.

– Și drepturile de autor?

– Și, zice ea.

– Și numele?

– Și!

Sunt cu totul uluit și amețit. Trebuie neapărat să îi trag o palmă acestei femei. Mă abțin, dar îmi promit că am să o fac altădată, tare de tot. Asta trebuia să fie ziua în care eu mă căsătoream cu cineva, iar grasa asta cu bucle mici  vrea să mă însoare cu altcineva. Și, colac peste pupăză, intru aici flăcău și ies bunic! Buftea e la o mie de kilometri. Acum, că sunt deja bunic, simt o sfârșeală.

– Va trebui să mergi la Buftea, îmi șoptește Floretta, cea cu care trebuia să mă însor.

– Păi, de ce să merg eu la Buftea?! răspund tot în șoaptă, cuprins de deznădejde, în timp ce imaginam cele mai chinuitoare morți pentru femeia cu șapte inele.

– Păi, ca să ai grijă de apartament, zice Floretta, grijulie. Nu putem să îl lăsăm așa, pe mâna oricui.

Dar, imediat, ca să nu cumva să cred eu că e o materialistă, Floretta revine asupra răspunsului și, aranjându-și cochetă o șuviță din părul ei blond care îi cade peste frunte, adaugă dulce:

–  Păi, dacă îți dă hotărârea definitivă, înseamnă că nu mai ești bunic. Și în felul ăsta mă mărit și eu cu un bărbat mai tânăr. Nu?

Urmărește-l pe autor aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! ?

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Respinsă şi de homo, şi de hetero

Bărbatul care aproape și-a ratat și divorțul

40 de ani, al treilea divorț

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
13,528 views

Your tuppence

  1. Zelist Blog » Blog Archive » Care au fost cele mai viralizate subiecte in presa online si pe bloguri, in perioada 23 – 29 octombrie 2017? / 1 November 2017 16:15

    […] O hotarare de divort aproape nula – catchy.ro 1086 Facebook interactions 4 Twitter trackbacks 2562 Twitter followers […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro