O întrebare supărătoare

Tudor Călin Zarojanu

21 December 2014

Tudor ZarojanuEvenimentele din Decembrie 1989 au ridicat şi ridică încă, după un sfert de secol, o mulţime de întrebări.

În primul rând, clasicele, obligatorile – pentru definiţia ştirii de presă – „cine-ce-când-unde-cum?”, apoi corolarele „de ce?” şi „cu ce urmări?”.

Cine? Poporul, Securitatea, conspiratorii din parcuri, opoziţia din interior, emanaţii, armata, serviciile secrete străine, ungurii, Bush şi Gorbaciov?

Ce? Revoluţie, revoltă, răscoală, lovitură de stat, „loviluţie” (cu o inspirată expresie a lui Valentin Gabrielescu), instaurarea comunismului cu faţă umană, democraţie sub un despot luminat? În plus, dacă şi cât a fost revoluţie – ce fel de revoluţie a fost, anticomunistă, antidictatorială sau anticeauşistă?

Când? Nici măcar aici nu prea suntem de acord, aşa cum se va vedea mai jos.

Unde? Asta este deja o întrebare teribil de incomodă, pentru că în covârşitoarea majoritate a teritoriului României în Decembrie 1989 nu s-a întâmplat absolut nimic (vezi „A fost sau n-a fost?”) în afară de faptul că, la un moment dat, aflându-se despre ceea ce, într-o formulare năucitor de corectă – în ciuda faptului că ea doar un reflex al limbii de lemn – generalul Spiroiu numise „noua orientare politică”, nişte oameni fuseseră daţi la o parte şi înlocuiţi cu alţi oameni.

Cum? În toate felurile cu putinţă, de la rotirea clasică a cadrelor până la baia de sânge.

De ce? Pentru a răspunde la această întrebare ar trebui mai întâi să convenim asupra răspunsului la „Ce?” Lucru care nu se va întâmpla probabil în vecii vecilor.

Cu ce urmări? Le constatăm de 25 de ani. Unii, obişnuiţi „să se dea” – nu numai locuri de muncă şi case cu chirie, indiferent că fuseseră ale altora, ci şi „preţioase indicaţii”, care puteau fi oricât de plictisitoare şi aberante câtă vreme te scuteau de răspundere – sunt teribil de dezamăgiţi. Alţii – printre care mă număr – consideră că, oricâte defecte ar avea capitalismul de cumetrie şi democraţia originală, sunt totuşi net superioare comunismului.

Dar pentru mine întrebarea esenţială, întrebarea-cheie nu e niciuna dintre cele de mai sus, ci o alta, foarte rar pusă în mod public, în sofisticatele analize ale analiştilor. Întrebarea mea este: CÂŢI?

revolutie_oferta_tigai_1989

Câţi români au făcut orice s-ar fi făcut în Decembrie 1989?

Dacă vorbim despre lovitura de stat şi confiscarea revoluţiei, este limpede: cam jumătate din cei care s-au perindat pe ecranul televizorului (restul fiind idealişti repede înlăturaţi), cei care au stat „sub ploaia de gloanţe” şi sub ameninţarea „teroriştilor”, fără să reuşească să capete măcar o zgârietură, nici măcar atunci când s-au expus în balconului fostului CC sub lumina proiectoarelor şi sub un foc torenţial care, la rândul lui, n-a reuşit să spargă măcar un geam de pe uriaşa faţadă, în vreme ce alături şi vizavi BCU, respectiv palatul regal, erau ciuruite şi cuprinse de flăcări. Cei care încă din noaptea de 22/23 au început să-şi ofere unii altora înalte funcţii în stat. Adică o mână de câteva zeci de persoane, de pe urma cărora au profitat ulterior – prin numiri, nu altfel – alte câteva mii.

Dacă vorbim despre revoluţie/revoltă/răscoală/protest sau oricum altcumva vreţi să-i spuneţi mişcării spontane, sincere, nedirijate, trebuie să admitem mai întâi că definiţia niciuneia dintre aceste noţiuni nu poate lua în considerare acţiuni petrecute după dispariţia puterii sau entităţii împotriva căreia se prespune că sunt îndreptate respectivele gesturi. Nimeni nu poate organiza azi o revoluţie împotriva lui Gheorghe Gheorghiu-Dej sau un protest faţă de camarila lui Carol al II-lea.

De aceea, despre revoluţia din Decembrie 1989 putem vorbi doar până în data de 22 decembrie, la ora 12.47, momentul decolării soţilor Ceauşescu, oficializând căderea sistemului – sau cel mult până în clipa în care s-a aflat acest lucru în locurile unde ieşiseră oamenii în stradă.

După acel moment, putem vorbi despre bucurie colectivă, sărbătorirea victoriei, olé-olé-olé-olé, dar nu de revoluţie, nu despre lupta cu un sistem. Nici măcar faptul că, în seara de 22 şi în zilele care au urmat, românii au crezut sincer că se luptă cu teroriştii şi au murit şi au fost răniţi mult mai mulţi oameni decât înainte (978 faţă de 126, 2.245 faţă de 1.107) nu se poate încadra în ideea de revoluţie. După 22 a fost măcel, nu revoluţie. Un măcel menit să legitimeze, să justifice, să păcălească, să înspăimânte, să deturneze, să statueze, să instaureze. Până în 22, sensul spontan a fost ieşirea în stradă; după 22, sensul calculat a fost băgarea în casă.

Or, înainte de fuga lui Ceauşescu şi de căderea sistemului, câţi români riscaseră să iasă în stradă fără să aibă habar ce va urma, dacă vor supravieţui, dacă vor rămâne întregi, dacă vor rămâne liberi, dacă „Armata e cu noi!” şi Miliţia e cu noi şi Securitatea e cu noi – ba, mai mult, având precedentele Valea Jiului 1977 şi Braşov 1987, când se alesese praful de proteste?

La Timişoara – câteva zeci de mii de oameni; la Bucureşti – poate o sută de mii; în celelalte, puţine, oraşe în care s-a întâmplat ceva – alte câteva mii, poate zeci de mii. O rotunjire la două sute de mii de români în stradă sub riscul de-a fi săltaţi de Miliţie şi Securitate, arestaţi, bătuţi, închişi, daţi afară de la serviciu, răniţi, ucişi, împuşcaţi de aproape sau călcaţi cu tancul, ca la Universitate – este în mod sigur acoperitoare.

Două sute de mii însemnau în Decembrie 1989 circa 0,9% din populaţie. Când vă-ntrebaţi ce s-a întâmplat de fapt atunci, încercaţi să desluşiţi ce voiau aceşti 200.000. În mod evident, vizibil an după an de-atunci încoace, restul de 21,8 milioane nu voiau (chiar) aceleaşi lucruri! După un sfert de secol România nu este încă aşa cum am sperat să fie, dar aş paria că majoritatea celor două sute de mii nu se numără printre românii cei mai dezamăgiţi – şi în orice caz nu printre nostalgicii „Epocii de Aur”!

S-o spunem cu subiect şi predicat: cei mai mulţi dintre românii adulţi în Decembrie 1989 nu voiau decât să trăiască ceva mai bine, strict material vorbind, dar – dacă ar fi fost posibil – fără să muncească mai mult, fără să aibă mai multă iniţiativă, mai multe idei sau mai multă responsabilitate. Nu-i interesa aproape deloc sistemul social-politic. Nu-i deranja Ceauşescu decât în măsura în care avea mult mai mulţi bani decât ei. Aşa cum beau „cafea cu înlocuitori”, îşi găseau înlocuitori pentru practic decedata televiziune naţională. Majoritatea Drepturilor Omului le erau indiferente. Nu mureau după dreptul la libera asociere. Dresaţi să-şi ţină gura, se împăcau rezonabil cu absenţa dreptului la opinie (publică; le ajungea cea privată – iar statul comunist nu mai era cel din anii 1950, nu-l mai interesau de mult bârfele în familie şi bancurile, pe care le şi încuraja, ca defulare). Pentru cei mai mulţi dintre românii anului 1989 pluripartidismul nu era o miză; le era suficient dacă, din când în când, ici-colo, în loc de un membru PCR prost era promovat un membru PCR mai deştept. Erau parţial deranjaţi de neasigurarea dreptului la liberă circulaţie, dar atunci – ca şi acum! – o mare masă de români nu prea ieşeau din satele şi oraşele lor, n-ajungeau nici la Constanţa sau Predeal, unii nici în capitala de judeţul, ce Londra sau Bonn!

Poziţia lor, în Decembrie 1989, nu că n-a fost anticomunistă, dar n-a fost nici măcar anticeauşistă! Dacă Nicolae Ceauşescu ar fi avut o brumă de inteligenţă, să le ofere un pic mai mult confort şi mâncare, din partea lor putea să mai conducă încă 24 de ani.

Rezumând, după părerea mea:

1. În Decembrie 1989, în România a avut loc cu adevărat o revoluţie, DAR

2. Ea a fost confiscată imediat în folosul unui mic grup de „emanaţi” care s-au ales între ei. După ce au pus mâna pe toate pârghiile de putere, au pozat în salvatorii naţiei şi au convins populaţia că alde Coposu mânca icre negre cu polonicul la Paris, şi-au permis liniştiţi să organizeze alegeri.

3. Revoluţia română din Decembrie 1989 a fost anticomunistă (s-a scandat „A făcut şi plopul pere!”), DAR

4. Ea a fost făcută de numai un procent din populaţie, lucru care explică tot ceea ce a urmat.

Citiţi şi

Vorbiţi-le astăzi românilor plecaţi din ţara lor despre ţara de dor…

De ce-l iubim pe Eminescu

Acești psihopați care ne conduc

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
673 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro