O lume de văluri

Andreea Otilia Balogh

15 November 2012

Nu cunoșteam decât vălurile de lumină. Ca atunci când te dai pe un legăn înalt și atingi norii cu degetele și îți vine să râzi și nu știi de ce și nu-ți pasă că nu știi.

De cele mai multe ori, lumea din mine e așa.

Când m-a izbit prima dată vălul întunecat, l-am simțit cu toată ființa. Uluită. Împietrită. Ca pe un curent electric emanat de o persoană din fața mea. Un văl de ură și frică și strigăte de neînțeles, fără alt rol decât acela de-a rupe și de-a înlătura totul în cale. Și cu cât buzele se forțau să rămână zâmbitoare, cu atât ochii fulgerau mai multă furie.

Și m-am făcut mică.

Mă gândeam că poate făcusem eu ceva.

 N-am o carapace în care să mă retrag. N-am scuturi în jurul meu. Doar eu: scut uman şi moale.

Când m-a izbit azi vălul întunecat al acelui domn elegant care ieșise pe terasa cabanei, fumând nervos și răstindu-se la copacii frumosului peisaj mediteranean printr-un hands-free, natura s-a retras din calea lui. Ploaia aproape că stătuse. Copacii mă priveau încremeniți de sub stropii de apă. Era vina lor? Făcuseră ei ceva? O vrabie se oprise din țopăit. Pentru o clipă. În următoarea își luă zborul cu toate forțele, îndepărtându-se de ceva ce nu-i plăcea.

Rămăsesem pironită pe băncuță, sub umbrela mea roșie, în zgomotul stropilor de ploaie ce se izbeau sacadat de asfalt. O pisică cenuşie, cu labele murdare și ude se încălzea pe genunchii mei. Răsărise de nicăieri tocmai când îmi găsisem locul.

Tăceam amândouă sub umbrelă, în timp ce domnul elegant polua cu furie Universul. Și Universul se micșora în jurul lui și-l strângea, iar el se înfuria și mai tare pentru că nu știa de ce. Era vălul acela întunecat pe care îl răspândea de când dăduse buzna pe terasă. Şi pentru că îl răspândea, vălul ocupa gratuit spaţiul din jurul lui. “Suntem ce emitem”, obişnuia să spună profa mea de fizică din liceu.

Aşa că nu îndrăzneam să mă urnesc. Să nu ajungă şi la mine. Şi dacă ar fi ajuns, oricum ar fi fost inutil. Mi-am spus şi în alte dăţi că e doar un văl.

“E doar un văăăl! Ce poate să se întâmple?? Că ele doar plutesc peste tot prin jur şi se manifestă, iar noi doar le interpretăm.”

Fals. Prost gândit. Foarte prost gândit. Cea mai stupidă idee care mi-ar fi putut trece prin cap azi. Pentru că pe acesta începusem să îl simt în piept cu toată forța. Ca pe un curent electric.

Şi i-am dat drumul. Să treacă prin mine cât mai rapid.

 După doua secunde, universul se lărgea sub o ploaie nouă, iar eu mă găseam lipsită de vlagă. O lume aridă se suprapunea peste lumea din mine. Mi-era sete. Genul acela de sete care te rupe în bucăţi. Mi-am strâns umbrela şi-am aşezat-o lângă mine pe băncuță. Să plouă peste mine.

De regulă funcţioneză.

Pisica adormise pe genunchii mei. Trecuseră mai mult de două secunde?

– Pleacă, i-am spus. Să nu ne plouă pe amândouă…

Dar ea nu asculta. Se încolăcise şi mai aprig peste genunchii mei. Nu știu de ce.

– Ai nevoie de umbrela aia? mă întrebă, răstindu-se, domnul cel elegant în timp ce apa îmi şiroia pe spate.

– Nu, i-am răspuns lipindu-mă de spătarul băncii cât puteam de mult.

”Pleacă”, i-am strigat mental, epuizată să gândesc în cuvinte.

Și domnul se depărtă înspre marginea terasei, continuând cearta la hands-free de sub umbrela mea roșie.

– Are o culoare frumoasă, încercă el apoi o conversaţie. De unde ați cumpărat-o? Fiicei mele i-ar plăcea mult să aibă una la fel.

Primisem umbrela de la Carmen, cu vreo 4 luni inainte.

– V-o fac cadou, i-am spus, articulând greu cuvintele.

Cum e posibil să mă epuizeze o conversaţie uşoară în astfel de momente, nu-mi explic. Nu ştiu ce se întâmplă când se întâmplă. Ştiu doar că îmi simt ochii grei. Ca stânci gata să se desprindă.

– Nu, nu, nu! Vreau s-o plătesc! Am bani! insista el.

Şi îmi trecea vag senzaţia că mă lasă rece dacă are bani sau nu.

– V-o dăruiesc, nicio problemă.

 Mă privea ciudat. Aşa cum unii dintre noi îi privim ciudat pe alţii dintre noi care oferă ceva fără să ceară altceva în schimb.

Îmi trec prin minte doar imagini. Niciodată cuvinte. Şi mi se pare că e aşa uşor jocul de-a vălurile. E ca atunci când înalţi un zmeu fără să-ţi foloseşti mâinile, doar un fel de presiune din interior care ţine sforile în echilibru. Dacă ar fi văzut vălul care emana din el, i-ar fi fost aşa de uşor să îl oprească. Dar nu-l vedea. Şi nici vidul care începea să se formeze în mine.

Aveam pupilele așa de dilatate încât nu vedeam nimic. Vidul meu absorbea Totul prin ele. Şi Totul e compus din vălurile colorate pe care le vedem în fiecare zi. Nu sunt doar eu. Le absorbim, inevitabil,cu toţii.

Întuneric. Intens. Asta era ce absorbeam eu.

– Mulțumesc, se îndepărtă domnul cel elegant, zâmbind în timp ce mintea mea aproape că trecuse printr-o implozie.

Sunt ani buni de când nu mi s-a mai întâmplat.

Vălurile întunecate trec şi rup mereu ceva din mine. Şi n-am o carapace în care să mă ascund. N-am scuturi. Doar eu: Scut uman şi moale. Noroc cu ploaia care dizolvă culori închise peste pisica adormită pe genunchii mei.



Citiţi şi

Fără net, viața e pustiu…

„După troleibuz și după bărbați nu alerga niciodată, unul pleacă, altul vine”.

Mi-a dat întâlnire misteriosul Bogdan

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,335 views

Your tuppence

  1. Anca / 15 November 2012 17:08

    Nu sunt scuturi pentru asa bezna…
    Stiu si eu asta…
    Intr-o zi insa, Intunericul o sa dea inapoi in fata tuturor celorlalte valuri de culoare…
    culoarea e Lumina !
    Si pisicile…pisicile, intr-o alta Poveste…
    Multumesc tare ca ai scris asa bun, suflete !

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro