O nouă noapte de dragoste cu Isabel

Andrei Crăciun

23 February 2016

Andrei 2Am mai scris despre dragostea din cărțile doamnei Isabel Allende. Nu-i nimic. Mai scriu.

S-a publicat (la Humanitas Fiction) un nou volum al acestei chilience bizare (născută în Lima, Peru), nepoată a președintelui Allende, autoare de cărți care se citesc – de zeci de ani – de către zeci de milioane de oameni. „Amantul japonez”  este titlul acestei noi cărți.

Sunt în „Amantul japonez” pagini minunate despre amor, deși Isabel Allende și-a mai pierdut din răbdarea de a spune povești, și doar schițează. Să spunem că esențializează și să mergem mai departe.

„Amantul japonez” va fi, neîndoielnic, un nou succes global. Răspunde unei nevoi universale de mare istorie de dragoste, care să învingă și timpul, și spațiul. Isabel Allende știe cum se face. Nu e pentru prima oară când scrie așa ceva.

Pe scurt: o doamnă în etate, bogată și excentrică, își petrece ultimii ani de viață într-un cămin de bătrâni. Ajunge să fie îngrijită, iar apoi să fie nedespărțită de o infirmieră din Republica Moldova (ei bine, da). Doamna dezgroapă amintiri din secolul trecut. Infirmiera își va descoperi, la rândul său, cu ajutorul doamnei, propriul drum în iubire.

amantul_japonez_cov

Mari cataclisme ale mileniului încheiat – Holocaustul, atacul de la Pearl Harbour, prigoana japonezilor din America în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, prejudecățile rasiale și sexuale – toate își găsesc loc în romanul lui Isabel Allende. Care scrie puternic și ironic despre limitele oamenilor.

Romanul se va încheia, cumva, cu bine, în sensul că iubirea învinge, dar asta trebuie că știți deja dacă iubiți telenovelele și novelele, îndeosebi latino-americane.

Sunt fragmente extaordinare și de dezinhibat amor trupesc în „Amantul japonez” (doamna cu pricina a avut – multe decenii – un amant japonez, un grădinar, un personaj construit – strict textual – excepțional, de altfel).  Sunt rânduri care salvează romanul de la a fi un best-seller oarecare, îl ridică peste specia căreia îi aparține.

Isabel Allende are puterea de a le propune contemporanilor săi iluzia că dragostea chiar poate exista, nu doar ca sentiment, ci și ca împlinire fizică a sentimentului. Fie doar și pentru această naivitate extremă (și profitabilă), și ar trebui să avem grijă de cărțile dumisale, să le ocrotim. Ele ascund o posibilitate magnifică, un drog de care noi, oamenii, avem nevoie. E o nevoie care se regăsește pretutindeni și – mai mult – e eternă. Avem nevoie să credem în asemenea ireale povești de amor.

Dar – cel mai mult – în cartea lui Isabel Allende încântă paginile despre bătrânețe. Se produce o minunată reabilitare a vârstei a treia, Isabel Allende însăși îndreptându-se către o venerabilă senectute. Despre bătrânețe, domnia sa scrie cu umor, cu înțelegere, aproape că îți vine să dai ceasul înainte.

Isabel Allende are șaptezeci și patru de ani (nu se spune vârsta unei doamne, dar acum chiar e obligatoriu, credeți-mă). A înțeles fenomene istorice ample, a înțeles complexitatea naturii umane, i-a murit – tânără  – o fiică și a înțeles și moartea fiicei sale, a înțeles nevoia omului de a crede în dragoste și alte copilării. Mă bucur să constat cât de bine înțelege amurgul omului.

În această privință, „Amantul japonez” încetează cu desăvârșire să fie best-seller și ajunge o capodoperă.

Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.

Citiţi şi

Amăgire

Cei de 30 și ceva de ani – generația cochiliilor goale

Iubirea e atunci când…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,132 views

Your tuppence

  1. lotusull / 23 February 2016 20:54

    Mă uimiți de fiecare dată cu felul în care scrieți. E un soi de fluiditate în felul în care vi se așază literele. Sau așa ajunge la mine.
    Isabele Allende nu m-a prins. Probabil un moment de nesincronizare. Și totuși, parcă i-aș mai deschide o dată ușa. Pentru fărâma aceea de iluzie. Sau pentru felul în care vede amurgul ( mă întreb dacă a descoperit real un secret al pe-trecerii timpului sau e doar o strategie; naivitate ar fi prea simplu). Ori pentru aparent acea înțelegere a faptelor vieții.
    Aproape sigur nu-mi vine să dau ceasul înainte. Încă mai e azi.

    Thumb up 1 Thumb down 1
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro