O plăcintă de poveste

Roxana Dumitrașcu

29 January 2015

Roxana DumitrașcuDacă aş fi fost Marcel Proust, cu siguranţă în loc de ceai şi madlene aş fi folosit plăcintele poale-n brâu şi vinul de împărtăşanie ca să îmi declanşez o dulce reîntoarcere în timpuri dragi sufletului. Să ne înţelegem, omul de la ţară n-avea timp şi nici aplecare să facă dulciuri simandicoase, plăcintele “poale-n brâu”, cozonacii și turtele cu nucă sau cu “juflă” fiind maximul în materie de desert.

Să purcedem aşadar în dulcea aducere aminte a unei reţete ce se transmite din generaţie în generaţie şi care e cartea de vizită a oricărei moldovence autentice – “plăcintele “poale-n brâu” .

Cu o zi înainte să facă “plăşinte” mamaia mea punea pe marginea plitei două oale de lut pline cu “chişleag din cel adivarat”. Chişleagul sau iaurtul acela atât de bine prins încât puteai da oala “de-a dura” şi el tot rămânea la locul lui, un iaurt pe care îl puteai “tăia felii”. Înainte să le pună pe plită, mamaia le “smântânea” şi apoi le scocea numai cât să se facă brânza bună şi untoasă. Apoi răsturna chişleagul călduţ în strecurători dodoloaţe şi aştepta să se scurgă bine brânza.

poale-n brâu

De cum se crăpa de ziuă pregătea cele necesare plăcintelor şi anume:

-1 kilogram de făină,

– 4 ouă de găină “slobodă” (dar la aluat foloseşti doar trei gălbenuşuri şi un ou întreg, căci albuşul întăreşte pâinea, îmi şoptea mereu mamaia)

– 50 de grame de unt

– 100 ml de ulei

– un cub de drojdie

– un praf de sare

– maxim 100 de grame de zahăr

– mirodenii dupa preferinţă, dar nu prea multe ca să nu se-acopere gustul de grâu autentic

– jumătate de litru de lapte gras de vacă

Înainte ca moldoveanca să-şi suflece mânecile şi să frământe, tot la marginea plitei, la loc călduţ, face “plămădeţul”, altfel zis maiaua.Doi pumni de făina se pun într-o oala smălţuită, peste care se toarnă un sfert din cantitatea de lapte. Dar laptele trebuie sa fie opărit. Se mestecă amestecul cu viteza pana ce obţii o pastă de consistenţa unei smântâni groase. Cât se răceşte făina, drojdia se desface cu puţin zahăr şi lapte, iar când maiaua e calduţă, se adaugă şi drojdia şi se lasă să crească, acoperită cu un ştergar.

Cât creşte maiaua, frecăm cele trei gălbenuşuri şi oul întreg cu untul, zahărul şi cu uleiul turnat ca la maioneză, iar la final adaugăm câteva picături de esenţă de lămâie şi zahăr vanilinat, dar cu măsură, pentru că în povestea originală mirodeniile se găseau greu şi nu trebuiau să modifice gustul autentic.

Citește și De la bunicii mei am învăţat două lucruri extrem de diferite: aripi şi rădăcini.

Şi tot ca în poveste, într-o covăţică de lemn se pune făina cernută, iar în mijlocul ei amestecul de ouă şi la final maiaua crescută. Şi abia acum începea adevărata vrajă şi anume frământatul, pentru că aşa cum îmi şopteşte tot mamaia, “în frământat îi baza”. Cu cât aluatul se frământă mai bine, la fel ca şi gândurile, cu atât painea va fi mai bună, mai pufoasă.Se frământă aşadar toate ingredientele din covată cu restul de lapte calduţ şi doar din când în când mâinile se mai ung cu puţin ulei. Se frământă cu mânecile suflecate şi echilibrând consistenţa pâinii, nici prea moale, nici prea tare. Se frământă până ce picură apa din grindă, lovind din când în când aluatul de covată, exact cum faci cu un gând care nu-ţi dă pace. Şi spre final, se mai adaugă puţin albuş batut spumă în aluat, o lingură-două, nu mai mult. Abia când pâinea e moale precum catifeaua, abia când începe să facă “beşici” și nu se mai lipeşte de covată, e semn că trebuie lăsată la odihnă, într-o bucătărie caldă şi frumos mirositoare, învelită cu un ştergar de pânză ţesută în casă. Mamaia mea nu uita niciodată să facă semnul crucii pe pâine, să spună o mică rugăciune de recunoştinţă pentru tot ce Dumnezeu i-a dat.

Cât timp creşte aluatul, moldoveanca se ocupă de umplutura de brânză, pentru care aduce fără zgârcenie:

– 1 kg de brânză dulce de vacă

– 4 ouă (din nou se folosesc doar galbenuşurile şi doar puţin din albuşurile bătute spumă)

– 2-3 linguri de zahăr

– puţin unt

– şi câteva arome, după preferinţă

-iar dacă brânza e mai “verde”, adică are zer mai mult, se poate pune şi o linguriţa de griş.

Se amestecă toate cu grijă, echilibrând gusturile exact dupa cum ţi-e firea şi pofta. Placinta “are să vorbească despre tine”. Şi când pâinea e crescută, se taie, se întinde cu sucitorul de lemn, se pune umplutura de brânză şi apoi se adună marginile aşa cum, odată, moldovencele îşi suflecau poalele fustelor când treceau apa cea mare, aşa cum îşi prindeau şorţul sau “pestelca” pentru a aduce acasă o poală plină de pere busuioace.

Plăcintele se aşază într-o tavă arsă de vreme, unsă cu puţin unt şi se ung iar cu ou bătut, folosindu-te de un pămătuf din pene de cocoş. “Amu îi vremea să şadă tot la loc calduţ, să crească dolofane, pân’ ci-i jaru’ gata“.

În vremea copilăriei mele, plăcintele se coceau într-un cuptor de lut din curte, un cuptor care făcuse jar “de cu dimineaţă”, un cuptor care primea pe lângă tăvile cu plăcinte şi o bucată de pâine, coaptă pe frunze de hrean.

Când mamaia mea deschidea uşa la cuptor, ograda întreagă se umplea de mireasma dumnezeiască şi aburul acela ne topea simţurile tuturor. Trăgea tăvile din cuptor şi ne dădea câte o plăcintă clocotită, pe care o plimbam cu viteză dintr-o mână în alta, suflând cu putere. Nu mai aveam răbdare să se răcească şi mâncam cu ghionturi şi cu lacrimile care ne ţâşneau din ochi. Abia de la a doua placintă ne mai linişteam şi începeam să-i simţim gustul. Un gust pe care îl ştiu şi azi în cele mai fine detalii, o consistenţă pufoasă, un aluat care se rupea “în pale” şi un miros care îți răscoleşte tot sertarul cu amintiri. E ca şi cum plăcinta aceea te poartă cu viteza luminii în faţa unui ecran uriaş pe care rulează cele mai frumoase amintiri, zilele tale cele mai fericite, dar mai ales recunoştinţa pentru că ai facut parte din ele.

Iar dacă după acest deliciu culinar, îţi stingi “gâtlejul” şi cu un pahar de vin rubiniu din “poamă terează și iohmandel”, vinul acela pe care bunica îl ţine într-un butoi mic, special pentru “apaosul” de duminică, simţi că oricât ar fi de grea viaţa, există nişte momente atât de încărcate emoţional încât merită să o iei de la capat la nesfârşit.

Plăcintele “poale-n brâu” spun aşadar o poveste. “A fost odată ca niciodată că de n-ar fi nu s-ar povesti”, a fost odată o moldoveancă frumoasă şi rumenă în obraji, care într-o zi de vară şi-a suflecat mânecile şi a frământat o bucată de pâine în care a pus gânduri şi dorinţe, amintiri pentru cei dragi şi rugăciuni pentru cei adormiţi şi-a lăsat apoi pâinea să crească, aşa cum creşte o familie, pentru ca la urmă să împartă minunea generaţiilor care vin, ca să ştie toţi unde se duc, dar mai ales DE UNDE VIN.

Pe Roxana o găsiți cu totul aici



Citiţi şi

Cami

Azi i-am văzut din întâmplare pozele pe facebook

Cireșele de mai

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,082 views

Your tuppence

  1. Valeria / 29 January 2015 22:45

    Roxana, trișezi – de unde să iau eu ouă de găină slobodă, pămătuf de cocoș pintenog, chișleag, lapte de vacă adevărată și, mai ales, cuptor de lut? Pfff…. vrajă de simțuri ce povestești tu acolo! Aș avea la îndemână semnul crucii, dar numai peste imaginea poveștii tale.
    Plouă din papilele cui citește. Așa că, aștept fie plășinte, fie j… de-aia ca baclavaua. 😀

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro