O poveste aproape geologică

Mircea Ciungu

13 February 2013

M-am hotărât să scriu o poveste despre ceea ce cred eu că este viaţa mea şi a altora pe care i-am întâlnit. Ar putea fi întâmplarea de mai jos un laitmotiv pentru a începe o atare întreprindere anevoioasă și chiar periculoasă? Nu m-am hotărât încă.

Ideea mi-a venit într-un cimitir – îmi plac cimitirele: sunt stabilimente cinstite şi predictibile (ca şi prostituatele de altfel…) – pe când asistam de departe la o ceremonie funerară. Sper să fie mai degrabă o comedie decât o litanie, deşi primul capitol m-ar putea contrazice. Un fel de Catch 22… sau un caleidoscop, alcătuit din cioburi de geam spart. Cioburi adevărate, bineînţeles….

Depăşesc maşinile scurt, de aproape, agresiv, în criză de timp. Un director de vânzări dintr-o companie multinaţională este mereu în criză de timp… O curbă, un camion pe contrasens, frână disperată şi moartea în faţă, reală, concretă ca un verb. În ultima clipă văd parcarea, trag volanul, zdrobesc frâna şi găsesc salvarea. Ireal, incredibil, parcă ar fi din altă poveste, a altcuiva. Camionul trece ca un bivol, furios că şi-a ratat ţinta. Un claxon prelung, indignat, se aude, se îndepărtează, se stinge, dispare în neantul sorţii. Nu a fost să fie, nu încă… Stau încremenit, cu mintea goală, rupt de orice realitate. Trăiesc. Aici s-ar fi putut sfârşi totul. Aici începe restul.

Mă aflu într-o parcare pe malul Dunării. Privesc soarele asfinţind peste valea fluviului, într-o seară de vară, blândă şi prietenoasă ca o istorie cu final fericit. Un peisaj idilic. Prea idilic ca să fie adevărat. Apoi, într-un flash scurt ca durerea unei înţepături, văd apa neagră, prăvălindu-se ca un animal preistoric peste dealuri, măturând totul în cale; văd fulgerele unui cer apocaliptic distrugând cu furie malurile cu pământ şi viaţă laolaltă. Tresar, alungând fantasmele înfricoşătoare. Iată râul liniştit, în faţa mea, undele lui purtând viaţa, slăvind viaţa!

Mintea mea funcţionează pe încet înapoi… Câte cataclisme au străfulgerat această vale? Ce năprasnice stihii au tulburat locul acesta? Şi totuşi, acum, această sonată pe care o aud doar eu, acest asfinţit calm şi promiţător de dimineţi superbe… Indecent de frumos. Atâta serenitate şi frumuseţe, adunate într-un singur loc, că, fără să vreau, sunt parte din clipă, totuna cu Fluviul, totuna cu Asfinţitul. Memoriile se amestecă într-o maşină a timpului care desăvârşeşte metamorfoza fiinţei, într-o spirală de ADN şi pulbere de stele, transformând-o în început, într-o singură particulă. Ţărână din ţărână. Vânt din vânt. Foc din foc. Dar… Până când azi, aici… câte cutremure devastatoare, câte inundaţii, câte falii s-au rupt în sufletul ăsta, al meu, câte apocalipse de neîndurat au şters memorii şi speranţe? De câte ori viaţa mea a răsărit dintre ruine pentru dimineţile liniştite de mâine? Ce zace sub zâmbetul ăsta împăciutor şi iertator? Ce gheizere de revoltă mocnesc în plăcile tectonice? De cât zbucium a fost nevoie ca să formeze brazdele astea de tristeţe şi munţii ăştia de iubiri imposibile? Câte diluvii au trebuit sufletului meu ca să facă luncile astea liniştite, cu sălcii plângătoare şi plopi înalţi, singuratici, din care păsări albe, cu gâtul lung şi subţire ca trestia, îşi iau zborul în întuneric? Câţi vulcani au ars, până au dat orgile astea din bazaltul cel mai dur, în care vântul pune şoapte de dor şi ploaia – lacrimi de versuri? Hmm… Aş fi putut fi o grămdă de carne însângerată, amestecată cu fiarele contorsionate… Poliţie, salvări, gură-cască… Îmi vine să râd: „cogito ergo sum”. Cogito…

De o sută de ori am vrut să mă sinucid şi n-am făcut-o pentru că nu am găsit un Beretta de nouă milimetri – nu pot să mor decât prin oţel, ca un samurai, ce naiba! Şi camionul ăla avea vreo zece tone de oţel… Da, dar nu-i acelaşi lucru. Eu ar trebui să aleg momentul, cu luciditate şi poezie: un haiku. Stau pe malul Dunării şi încerc să ies dintr-un tunel. Privesc apa, cerul, de parcă nu le-aş mai fi văzut niciodată. Am scăpat din nou. Râd. A, parcă mă grăbeam undeva… dă-i în mă-sa şi cu deadline-urile lor… Cică nimeni nu este de neînlocuit. Aşa stă treba prin corporaţii. Mâine trebuia să-mi găsească un înlocuitor…un nechezol… „Predecesorul dumneavoastră şi-a pus mintea cu un camion, deşi nu făcea parte din lista noastră de clienţi… poftiţi, aici este biroul lui… ăăă, puteţi să-i puneţi lucrurile deoparte, se ocupă secretara… ăăă, bine aţi venit la noi… ăăă, multă baftă!” De data asta râd ca un apucat. Parcă-l şi văd pe boul ăla care îmi va lua biroul. „Another one bites the dust!”. Îmi vine chef să ascult nişte Queen. Ce naiba caut eu, aici, pe malul Dunării, într-o maşină de director de vânzări?

Am venit pe lume în anul cu cele mai multe arestari pentru crima de libertate. Rău semnul! Aspră zodia! Până am învăţat să merg, am ţinut ochii în pământ, încercând să desluşesc direcţia. Apoi am ridicat ochii spre cer ca să-l întreb pe Dumnezeu care este scopul. Şi am primit doar indicii, deşi mi-aş fi dorit un răspuns clar ca diamantul.

Nemaifiind atent la drum, au urmat rătăcirile, zidurile, toate poticnelile posibile. Şi cu fiecare indiciu găsit, alte întrebări s-au născut ca stalagmitele şi cascadele de gheaţă din peşteri din ce în ce mai adânci şi întunecate. Dar am văzut lumina! Da, am văzut-o, ştiind dintotdeauna că există acolo, dincolo, mult peste ceea ce se putea zări de la înălţimea obişnuită a unui om obişnuit. A fost pur şi simplu o revelaţie, o epifanie.

Sau poate că am văzut ceea ce vroiam să văd. Nu are importanţă! Nu eşti fluviu, cum nu eşti nici munte şi nici măcar un grăunte de nisip bătut de vânt pe malul mării. Eşti cu mult mai mult, mi-am zis! Eşti om. Şi de aceea mai puternic decât vântul ori focul. Dacă vântul poate distruge atunci când se înşurubează între cer şi pământ cu tăria tăriilor şi poate iubi când bate vara prin frunze, moale şi înşelător ca un amant, la fel pot şi eu. Pot fi hitler sau stalin, pot fi valentine’s day şi Mama Tereza. Pot fi orice, dar mai mult decât vântul şi focul, pot fi ce vreau eu să fiu! Asta este puterea mea! Asta este slăbiciunea mea! Asta mă face stăpânul destinului şi jucăria lui.

Am cunoscut ca prin vis chinurile Creaţiei, în revelaţii de ascet prins în chilii de singurătate, sperând să mă descopăr, şi surpriza a fost să constat că nu sunt singur, că asemenea firului de iarbă pe dealurile de pe marginea Fluviului, sunt şi eu parte dintr-o lume a ierbii. Asta m-a întristat si m-a învăţat umilinţa. Asta m-a bucurat si m-a învăţat dragostea. Pentru că trebuie să suporţi gândul că eşti doar unul dintre ceilalţi şi trebuie să trăieşti cu asta ca să poţi desprinde binele de rău. Nu mi-a ieşit întotdeauna… Dar am rămas eu, întreg în suflet şi în dorinţa de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. Cu speranţă şi dragoste… Am rătăcit prin deşert. Am mers apăsat printre toţi diavolii de nisip, găsind ca din întâmplare câte o oază de câte ori am avut nevoie.

La fel m-am rătăcit în preaplinul de frumuseţe cu care lumea din jur m-a răsfăţat. Dar am facut-o cu voluptate. Am văzut cu mai mulţi ochi, am mirosit cu multe nări, am auzit muzica sferelor, poate pentru că Dumnezeu mi-a dat mai mulţi receptori decât dă de obicei. Aşa am aflat că există o lume paralelă, ascunsă, de vreme ce nu o poate zări orice fiinţă umană. Acest exces de senzaţii m-a dus deseori departe de oameni şi de viaţa îndeobşte acceptată ca fiind normală. Am găsit o lume diferită, relativă, incertă, dar frumoasă şi lipsită de constrângeri.

Când am citit prima carte, “Tartarin din Tarascon”, am înţeles că am acces la o lume doar a mea, minunată, infinită, un corn al abundenţei plin cu fiinţe dragi, cu eroi, cu dragoni monstruoşi, dar inofensivi. O lume a cărţilor, dar şi o cutie a Pandorei, cu miracole şi oracole, cu avertismente şi confirmări. Am urmat şcoala vieţii – ca oricine – ca pe o aplicaţie practică a orelor de lectură. Toate bune şi frumoase, dar camionul a fost cât se poate de real, ca şi tot ce am trăit până azi, până în clipa când un imbecil a făcut o depăşire riscantă. Riscantă pentru mine… Premoniţie, intuiţie, revelaţie? Nu m-am gândit niciodată la toate astea… până azi…

Aici, pe malul fluviului, la un pas de moarte, înţeleg ce dar am primit. Şi l-am primit în ziua în care am venit de undeva din neant, dintr-o înlănţuire infinită de întâmplări pornite de la o particulă cu energie infinită, care s-a spart – nu ştie nimeni de ce – ca un balon de săpun.

Privesc fluvial cu o bucurie de om împăcat cu gândul că viaţa nu este un prêt-a-porter şi că porţi ce ţi-a dat Croitorul… şi că te ţine cât te ţine. Păi, dacă nu aş fi avut frânele astea, din maşina asta de director de vânzari, care a studiat medicina şi a citit atâtea cărţi că nici la interviu nu au ştiut ce hram poartă şi au decis că e bun de angajare… pentru că maică-sa i l-a adus pe “Tartarin din Tarascon”, într-o zi de vară, trecând pe la bibliotecă, pentru că nu avea ce face. Pornesc motorul. Privesc în oglinda retrovizoare şi întorc maşina. Plec acasă. Dă-i în mă-sa cu deadline-ul lor. Şi mâine e o zi…

Cam atât despre această întâmplare. Vă puteţi lăuda că sunteţi rezultatul vreunui plan, din care să vă fi înălţat asemeni catedralelor ridicate de masoni, cunoscători ai unghiului? Vă puteţi lăuda că sunteţi mai deştepţi ca Forest… Forest Gump? Nu fiţi naivi! Suntem cu toţii întâmplatori ca şi iluziile. Până şi pe Gaudi l-a călcat un obiect oarecare, definit ca tramvai… Pe Gaudi l-a călcat tramvaiul! Ce stupizenie! Un tramvai a trecut peste Sagrada, ca într-o blasfemie mâzgălită de Dali!

Sigur că este o diferenţă – nici măcar viermii nu seamănă între ei – cum aş putea sa mă compar cu Gaudi? Sau cu vreunul din voi? Fiecare cu hainele lui… şi cu tramvaiul lui…



Citiţi şi

Când profesorul umilește în loc să dea aripi

Datul din coate, și nu numai, este punctul tău forte

Dragă amantă, sunt o femeie înșelată…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,481 views

Your tuppence

  1. Valeria / 13 February 2015 12:35

    O plăcere!… Ca întotdeauna.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Ella / 27 February 2013 17:08

    Scrieti foarte frumos! Am avut o asemenea clipa, stand la portile Academiei intr-o zi torida de Iulie, dorindu-mi ceva… CE? Nu stiam, nu stiu si nici nu voi sti. Am dat-o incolo si am mers pe instinct, si Doamne ca nu regret!

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. nick manu / 15 February 2013 12:44

    la multi muulti muuulti ani!

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  4. Liana Oprea
    Liana / 14 February 2013 0:11

    Nu mi se pare sănătos să ataci persoana, când de fapt vrei să critici creația ei. Dar mi se pare în continuare interesant cum, la umbra anonimatului, unii oameni reacționează altfel decât ar fi în stare dacă și-ar privi interlocutorul în ochi.

    Thumb up 5 Thumb down 0
    Reply
  5. Andy / 13 February 2013 17:29

    frumos

    Thumb up 4 Thumb down 0
    Reply
  6. Alisia / 13 February 2013 13:02

    Ai scris foarte frumos si inteleg ceea ce vrei sa transmiti.Nu lua inseamna persoanele care nu au nimic mai bun de facut decat sa critice gratuit. Nu se observa absolut deloc ca persoana de mai sus a studiat psihologie.Un psiholog nu vorbeste asa!

    Thumb up 5 Thumb down 0
    Reply
  7. any / 13 February 2013 2:31

    Hidden due to low comment rating. Click here to see.

    Poorly-rated. Like or Dislike: Thumb up 1 Thumb down 6
    Reply
    • mircea ciungu / 13 February 2013 13:40

      Nu ma vreau nimic!…nici macar scriitor! De unde ati dedus? Si da, am sa povestesc cindva cu un psiholog. E mare lumea asta…Multumesc.

      Thumb up 5 Thumb down 0
      Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro