O poveste de dragoste cu senzaţii tari

Adina Dinițoiu

18 October 2013

Lunetistul este – dincolo de povestea senzaţională – o poveste de şi despre iubire. Şi sunt două feluri de iubire aici: pe de o parte, o iubire ratată, iubirea dintre lunetistul Constantin şi Cristina (ajunsă soţia alcoolică a unui mafiot străin), iar pe de alta, o iubire împlinită, halucinată, extraordinară: iubirea pentru literatură – care e proprie ambilor protagonişti, Constantin şi Cristina.

Cea dintâi îi desparte pentru a-i condamna la o viaţă rătăcitoare – pentru primul, devenit mercenar –, letargică – pentru cea de-a doua, transformată în soţie alcoolică şi condamnată la claustrare. Însă al doilea tip de iubire îi reapropie cumva – aşa cum tot literatura era cheia „apropierii” personajelor în romanul cu titlu omonim Apropierea –, fiindcă vieţile lor se îmbibă de literatură, refac trasee literare, îşi umplu vidul produs de ruptură cu lecturi literare. Cristina, de pildă, scrie un fel de jurnal, intitulat Caietul Constantin, în care se adresează, practic, fostului iubit şi unde îi mărturiseşte cele mai intime experienţe de viaţă şi de lectură; îi declară iubirea ei pentru… Roberto Bolaño, scriitorul chilian de care este pasionat însuşi Marin Mălaicu-Hondrari (al cărui roman, Detectivii sălbatici, a apărut recent în traducere românească, la Editura Leda).

Constantin – dezamăgit în dragoste, părăsit de iubita lui din adolescenţă, Cristina, fiica unor măcelari din oraşul lor de provincie – pleacă din ţară şi devine mercenar la douăzeci de ani. Cristina are, şi ea, o biografie la fel de spectaculoasă. Ea se căsătoreşte cu Jim, fiul unei ciudate familii de străini (un fel de mafioţi) care apar iniţial în oraş şi se stabilesc la „vila cu maimuţe”.

Pornind de aici – mai degrabă de la imagini vizuale, filmice şi fotografice, decât de la un subiect senzaţional –, Marin Mălaicu-Hondrari scrie un roman poetic, hipnotic, cu o atmosferă magică, un roman care se hrăneşte, de fapt, din fantasme: fantasme erotice, fantasme literare, fantasme filmice. Scenariul – ironic-umoristic – de film cu mafioţi este dublat de scene de iubire à la Wong Kar Wai (cu al său de neuitat In the mood for love), dar şi de imagini vizuale de fină melancolie, precum în filmul omonim al lui Lars von Trier (Melancolia).

„Sunt bine. Dorm. Beau mai puţin, fumez mult, uneori mi-e tare dor de tine – scrie Cristina în Caietul Constantin. N-ar trebui să vorbesc aşa. Mă uit în jur şi nu pot nicicum să-mi dau seama cum ai reuşit, atunci, noaptea, să pătrunzi până la mine. Cred că, dacă ar afla Jim, şi-ar concedia toţi paznicii, ar face ţăndări sistemul de supraveghere şi ar otrăvi câinii. Ciudat, de când ai ajuns până la mine, mi-e mai puţin frică. Totuşi, uneori, noaptea, mă cuprinde o spaimă iraţională. Îmbătrânesc, Constantin. Scormonesc în focul din şemineu, aşa, ca pe altă lume şi mă gândesc că se vor sfârşi toate şi nu există durere mai mare şi nici bucurie mai mare. Odihnă. De la o vreme, nu-mi mai doresc altceva decât odihnă. Să fiu sedată. Să nu trebuiască decât să mă ridic în capul oaselor. Şi să dorm. Să dorm somnul pământului, cum zicea tatăl tău”. Într-o stare de letargie asemănătoare – cu mişcări ca în vis şi mult somn –, bântuit de trecut, de imaginea Cristinei, se află şi lunetistul Constantin, prins în carte în intervalul dintre două misiuni. Până la urmă, înţelegem că povestea senzaţională nici nu contează, contează doar ceea ce trăiesc personajele, contează iubirile lor, stările lor-limită, căutarea sensului vieţii lor.

Cartea conţine mai multe poveşti şi mai multe personaje, pe care vă las să le descoperiţi. Merită: e învăluitoare, acaparatoare, obsesivă. Şi este, în acelaşi timp, o splendidă meditaţie asupra literaturii şi a scrisului: a scrisului, aşa cum zice Cristina, despre propriul trecut, care nu poate fi schimbat, dar pe care nici n-ar vrea să-l schimbe: „Încă nu m-am decis dacă ăsta e iadul sau raiul: un om stă şi scrie despre trecutul său şi nu mai poate schimba nimic, dar nici nu vrea să schimbe, aşadar scrie fără patimă şi fără grabă, ca şi cum ar decupa cu o foarfecă metri cubi de apă”. Lunetistul, cu atmosfera sa de „sfârşit de lume” (Simona Sora) se citeşte tot aşa, ca în vis, şi, poate, „fără patimă şi fără grabă”.

Marin Mălaicu-Hondrari (n. 1971, în Sângeorz-Băi) a debutat ca poet, cu volumul Zborul femeii pe deasupra bărbatului (2004), dar s-a impus cu adevărat – lucru care se întâmplă, poate, mai rar – ca prozator, cu romanul Apropierea (Polirom, 2010). Noul său roman, Lunetistul (Polirom, 2013) , este o carte de neratat a anului care se apropie de sfârşit.



Citiţi şi

Să se întoarcă? Să o ia de la capăt?

Despre ce să scriu? Eu sunt un om obișnuit!

Când e iubire și când e obsesie

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
969 views

Your tuppence

  1. Mireasa cheală – Featured, Yes or No | Catchy / 13 December 2013 9:05

    […] cu brișca ochii sfinților pictați în biserică, îi pune în apă neîncepută și-i bea, ca să fie iubită și dorită mereu de […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Dragostea la bărbat | Catchy / 29 October 2013 13:11

    […] După mine, starea aia se numeste intestin/colon iritabil şi e apanajul stresului serios. De unde dragoste? De Powerpoint de dat de pe azi pe mâine, minimum 35 de slide-uri ? Deci nu-s fluturi în stomac, […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro