O poveste de groază din Italia

catchy

29 October 2011

Să-ți alegi partenerul de călătorie poate fi greu, cu excepția momentului în care decizi să călătorești doar cu gândul, răzbind printr-o istorie parfumată de câteva povești, poate pe unul dintre cele mai frumoase trasee paralele ale lumii. Totul poate începe de la o pagină dintr-un ziar bun și de la câteva observații ale unui călător al cărui ochi sensibil este ghidat de o minte antrenată, cum e cea a scriitoarei americane Nina Burleigh, care a dorit să vadă, într-o cheie anume, patria artei. Am decis să călătoresc azi cu Nina Burleigh, printr-o Italie apăsătoare, întunecoasă și macabră, privind doar în treacăt partea ei însorită și traseele ei dionisiace, garnisite cu vin, paste, seri la operă, ceva artă sau imaginea lui George Clooney călărind o Vespa.

Ca un vânt răcoros într-o zi fierbinte, te poți scufunda într-un colț gotic, de genul celor care ar putea face orice piazza să fie încă și mai seducătoare. Conștient sau nu, călătorul care soarbe Prosecco la apus de soare, în Roma sau Napoli, savurează o lingură suplimentară de Dolce Vita, lăsându-se sedus de contrastul dintre frumuseţea din prezent şi vecinătatea trecutului, cu catacombe, ruine şi site-uri antice. Scriitorii gotici originali au fost mult mai inspirați de dualitatea acestei țări. Edgar Allan Poe, Nathaniel Hawthorne, Horace Walpole, Ann Radcliffe şi alţi maeştri ai genului romantic și-au imaginat unele dintre lucrările lor cele mai faimoase din Italia. “Italia a fost decorul favorit al scriitorilor gotici”, scrie Massimiliano Demata, profesor la Universitatea din Bari, care a studiat fenomenul. Celebrele portas în stil baroc, castelele în ruină şi catacombele au fost cu toate o poartă de acces ciudată spre Italia, oferind “o arhitectură-labirint claustrofobică, perfectă fizic şi psihologic pentru astfel de romane”. Aceste cărţi pot servi, de altfel, ca ghiduri neconvenționale pentru turiştii care fug de soare, păstrând ideea de a explora trecutul macabru al acestei ţări.

Ce-ar fi să porniți din Ontranto?

Pentru scriitorii gotici, tot felul de locuri din Italia zgândăresc diferite colțuri ale imaginaţiei. Veneţia părea să aibă un lipici special pentru cei care doresc o tușă pre-freudiană de teroare psihologică (“The Assignation” a lui Poe se petrece în apropiere de Podul Suspinelor, nu?). Padova, un vechi oraș universitar aflat nu departe de Veneţia, a servit ca decor pentru una dintre cele mai bizare povești ale lui Hawthorne, “Fiica lui Rappaccini”, istorioara unui om de ştiinţă nebun, care experimentează otrăvuri vegetale, transformând buzele frumoasei sale fiice într-o mașinărie care dă sărutul mortal tinerilor studenţi care vor să-i fie amanți. Am putea începe o călătorie în Italia din Otranto, un oraș alb și pavat cu pietre, pe marginea Mării Adriatice, descris mai bine într-un prim roman gotic, “Castelul din Otranto”, de Horace Walpole. Străzile pline de viaţă vara devin reci şi liniștite toamna, nu mai invită, poate, la fel de mult, dar sunt poate în mai mare acord cu istoria macabră a orașului.

Niște fapte despre care poți citi în ghidurile turistice. Poți încerca o cameră de lux la Palazzo Papaleo, cu ferestre care se deschid spre zidurile unei catedrale dintr-o piaţă mititică. Zăngănitul clopotelor sale pare, uneori, atât de aproape, încât, stând pe balcon, chiar poți simți vibrațiile lor. Poți avea surpriza să fii client unic al hotelului și să-ți savurezi în perfectă liniște paharul de Prosecco, cu laptop-ul în brațe, în recepția cu tavan boltit şi ferestre mari cu draperii grele de catifea întunecată. Dacă vedeți un om în vârstă plutind pe holuri fără o vorbă, cu un plasture peste ochi, nu este un călător rătăcit, ci proprietarul hotelului, ultimul descendent, se pare, al familiei nobiliare care a trăit de secole în “palazzo”.

O poveste de groază la castel

Otranto este literalmente bântuit de rău: un masacru din secolul 15 – rezultatul unei lungi şi sângeroase bătălii între islam şi creştinism. “Istoria locală este plină de sânge şi de întuneric”, afli dintr-un ghid al orașului Otranto, în timp ce istoricul Francesco Calignano te poate conduce prin catedrala din localitate, celebră, printre altele, pentru mozaicul complex, care descrie scene despre fiecare mit și legendă de la 1100 înainde de Hristos încoace, arătând inclusiv un copac al vieții Kabbalah sau confucianismul. Într-o dimineață de toamnă târzie ai șanse să fii chiar singurul turist acolo, în liniștea dntre pereții catedralei.

Podeaua splendidă e punctul de start spre un spectacol cu adevarat gotic: pe rafturile prinse pe pereți stau 800 de cranii umane – ce a mai rămas din victimele turcilor invadatori. Resturi de carne “conservată” care a fost cândva pe aceste oase este și ea încă depozitată într-un sertar încuiat. O dată pe an, în luna august, craniile sunt purtate într-o ciudată defilare pe străzile oraşului. “Castelul din Otranto” a fost un fenomen încă de la publicarea din 1764. Povestea, pe scurt, descrie pedeapsa supranaturală pe care a primit-o un prinţ italian pentru vina de a fi uzurpat ordinea într-un castel bântuit, o poveste asezonată cu ceea ce considerăm azi ingredientele clasice ale groazei, de la uși secrete, tuneluri sumbre, costume de bântuit, armuri sau portrete ale strămoşilor, care sar din ramele lor. La acel moment, însă, aceste imagini au fost atât de insolite şi şocante, încât critica a fost dată peste cap, iar cărticica lui Walpole a devenit brusc un best-seller în Anglia.

O pauză cu fructe de mare

Otranto cel modern este un loc al plăcerilor seducătoare, în cazul în care considerați că e plăcută o după-amiază caldă cu scăldat în marea de azur şi ceva reprize de îmbuibare cu fructe de mare italiene, asezonate cu vin local Greco di Tufo. Sienna Miller a cunoscut și ea soarele pe plajele locale, aceleaşi plaje pe care invadatorii turci treceau pentru a lua cu asalt cândva Castelul din Otranto. Plătești un euro pentru alte câteva călătorii pe coridoarele castelului alb, unde poți căuta prin camerele goale urmele fantomei lui Walpole. La exterior, se vede doar o cetate albă, fotogenică şi perfect conservată. Dar turnulețele sale, neapărate de un şanţ cu apă, amintesc de groaza pe care au simțit-o locuitorii de aici cândva, cu sute de ani în urmă, în vremea în care erau asediaţi de invadatori.

Să vezi Napoli și apoi…

Un zbor scurt, sau o călătorie de cinci ore cu trenul prin vest, spre călcâiul cizmei care este Italia, te poartă către Napoli. Pe drum, ai ceva timp pentru a cerceta fabrica întunecată a unui maestru gotic mai puţin cunoscut, Ann Radcliffe. Era o englezoaică singuratică, care a gândit mule dintre romanele ei în Italia, amestecând în povești forţele aparent supranaturale ale răului, deseori asociate cu catolicismul, sau mici tirani din epoca feudală care imaginează scenarii de groază cu femeile tinere din satele lor. Cel mai cunoscut roman, “The Italian“, semnat de Radcliffe se petrece în secolul al 18-lea, la Napoli. Aproape fiecare pagină conţine un castel, o ruină misterioasă sau un urmăritor înfiorător, de regulă îmbrăcat în straie religioase. Scenariul este destul de simplu: un tânăr nobil din Napoli se îndrăgostește de o fată pe care mama lui o dezaprobă cu fermitate. Mama angajează un călugăr care s-o ucidă, dar călugărul descoperă că fata este de fapt propria lui fiică – născută dintr-o aventură pe care o avusese cândva. Turiștii pot își testa imaginaţia, chiar dacă, în realitate, orașul e vesel, agomerat și plin de viaţă. Biserica Santa Maria del Pianto ar putea fi încă acolo, deși nu o vedem pe harta turistică. O femeie de la un chioşc de informații din centrul orașului Napoli îți poate arăta drumul cu degetul, cel mai probabil într-o direcţie greşită, cât să ajungi la un gigant cu acoperiş de sticlă şi podele delicate de marmură.

Căutarea te duce pe străzi înguste și aglomerate, încadrate de balcoane doldora de rufe şi, în cele din urmă, obosit și hămesit, poți încheia aventura la uşa restaurantului Toledo Hosteria. În cazul în care proprietarii au preparat deja prânzul de duminică, cu frutti di mare, o roșie și paste cu busuioc. Cumnatul proprietarului te asigură că biserica din cartea semnată de Radcliffe a existat cu siguranță și există încă, dar “nu este una dintre bisericile mari din Napoli”.

Trebuie să o cauți în ceea ce este acum cartierul crimei organizate, o suburbie numită Secondigliano. Speriat, te poți gândi că Radcliffe are și alte povești napolitane, în locuri care ar merita vizitate. Îndrăgostiții din carte, Vivaldi şi Ellena, amintesc de altă biserică, San Lorenzo Maggiore, care încă se află în centrul istoric al orașului Napoli – o construcție cu galben şi gri, acoperind sub poale un sit arheologic. Biserica, construită în secolul 17 de către ordinul “Souls of Purgatory”, a adoptat oaselor celor morţi, asumându-și și rugăciunile pentru salvare din uitarea veşnică pentru sufletele care le-au locuit cândva.

Biserica Santa Maria delle Anime Dell Purgatorio este “prezidată“ de o capodoperă sculpturală, un craniu cu aripi, încoronat, numit “Lucia”. Acest punct de reper este chiar vizavi de o piaţă de legume proaspete, cu un aspect de poză de pe coperta revistei “Food&Wine”, decorată cu șiruri de usturoi și ardei roşii uscați la soare. În spatele ei se întinde un imens bazar în aer liber, dedicat construirii și vânzării talismanelor falice norocose din Napoli, niște coarne mici și roșii, numite “pulcicorni”. Urmează Pizzeria Sorbillo, care serveşte niște plăcinte napolitane de legendă.

Prin niște labirinturi macabre

Cele mai multe dintre acţiunile din cartea “The Italian” au loc într-un castel ruinat şi în mănăstirea ce tronează de pe dealurile ridicate deasupra oraşului. În cazul în care eroii nu sunt blocați în camere întunecate, sunt sigur răpiţi şi apoi trimiși în judecată de sadica Inchiziție. San’Elmo își ridică încă turnurile peste Napoli, o brută greoaie cu o structură medievală, roasă de tuneluri, pasaje și pivnițe, cu laturi care formează o stâncă cu aspect natural și cu arcade şi guri de tun amenințătoare.

N-ai voie să ratezi San’Elmo de Neapole, cu ziduri în ocru și acoperișuri de rugină, cupole şi biserica îndrăznețe, un asamblu spectaculos care-ți taie răsuflarea. Câteva sute de metri în jos, este mănăstirea San Martino, o comoară somptuoasă, vila locuită cândva de un mic grup de calugări care au fost expulzaţi de Napoleon în 1804 şi, în cele din urmă, au fost suprimați definitiv la data la care Italia a fost unificată, în 1860.

Grădina mănăstirii, parfumată cu portocali, chiparoși şi viță de vie, ar fi putut fi un excelent decor pentru uneltirile unor călugări, așa cum i-a descris Radcliffe, “acoperiți de glugi ce aruncă umbre pe fețele de o paloare lividă”. Eroul ei ar fi putut merge pe acolo, cu ochii lui mari și cu o melancolie ce purta în ea o poveste de groază. Atât castelul, cât şi mănăstirea sunt accesibile printr-un funicular care pornește de jos, din centrul istoric. Trebuie să spunem că la punctul de start atmosfera e de departe alta, o zonă comercială plină de viaţă, cu restaurante şi baruri fantastice, ascunse printre locuri medievale.

Citiţi şi

Lily Aldridge, noua muză BVLGARI, și o colecție ex-orbitantă

Femeia din Bacău

În găleată

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,875 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro