O să fie bine

Marius Constantinescu

25 March 2016

Marius ConstantinescuAm o mare problemă cu optimistul de serviciu sau cu cel din datorie. Cel care spune, mai devreme sau mai târziu, „o să fie bine”. Ca şi când nu e suficient, ţine să şi sublinieze: „nu se poate altfel!”. De asemenea, constat că încep să manifest o intoleranţă la enunţurile îmbă(rbă)tătoare, de genul „nu mor caii când vor câinii” (pe ăsta, cel puţin, îl ador!), la îndemnurile de a merge mai departe („Ai reuşit? Continuă. N-ai reuşit? Continuă”. Continuă să ce? Să nu reuşeşti?), dar şi la încrucişarea fatalistă a mâinilor, sub semnul lui „ce-o vrea Dumnezeu”.

Păi, să vedem:

„O să fie bine” cred că e un automatism cu rădăcini mai şerpuitoare şi mai bine înfipte chiar decât „decât”. E atât de lipit de vârful limbii şi pe încreţiturile buzelor, gata să îşi ia zborul, încât se subţiază de sens ca un salut aruncat peste umăr. Pa! O să fie bine! Las’, c-o să fie bine. Realitatea ne arată în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare moment, că nu există nicio temelie pentru vreun bine picat din înalturi. Că, de nenumărate ori, este rău, în loc de bine. Şi asta nu împiedică lumea nici să se învârtă în jurul Soarelui, a axului şi a cozii, nici pe adepţii gândirii pozitive să profereze ca pe nişte coji de semniţe osăfiebinele de rigueur. Paradoxul este că fiecare dintre noi a trecut, cel puţin o dată, printr-o situaţie grea, în care ultimul lucru de care a avut nevoie a fost o privire pretins empatică şi patru cuvinte rotunjite, articulate mandibular şi despovărate de afect: o să fie bine. Simţiţi cât de circular este o-ul şi cum i-ul şi e-ul din „bine” trag de buze şi dezvelesc dantura? Exact la fel de dogit sună şi în urechile destinatarului. Am pierdut pe cineva, mă doare, am pierdut ceva, e greu, m-am pierdut pe mine, nu văd, nu ştiu, nu pot, nu vreau, nu cred. Nu veni să îmi spui că o să fie bine. A, poate va fi cândva, mâine, poimâine, în viaţa viitoare. Dar mie, acum, nu mi-e bine, nu pot să întrezăresc binele şi nu mă sinchisesc de el. Am nevoie să mă iei de mână, să mă ţii în braţe, chiar, să plângi cu mine, dacă nu e prea mult, dar, mai ales, să taci cu mine. Dacă mă cunoşti, lasă-mă să îmi duc tristeţea, amarul, jalea câtă substanţă au şi fii sigur că pot fără vorbe de prisos. Stai lângă şi lasă-mă să simt binele pe care îl ai sau mi-l doreşti. Nu mi-l traduce în cuvinte, chiar dacă ai cele mai curate gânduri, chiar dacă nu te îndoieşti nici cât un fir de păr. Lasă-mă să îţi spun de ce mi-e frică, ce nu-mi dă pace şi, dacă poţi, ascultă-mă. Oferă-mi argumente, combate-mă, spune-mi de ce crezi că m-am speriat de pomană, dar nu îmi spune, după un minut, că o să fie bine. Pentru că, de foarte multe ori, nu e. Nu o să. „Nu se poate altfel”. Pe bune?

resemnare

„Nu mor caii când vor câinii” e o vorbă pe care cred că Radu Paraschivescu a stocat-o deja în cufărul de lemn al limbii române, alături de „speranţa moare ultima”, „viaţa merge mai departe”, „cântă şi ne încântă” şi alte asemenea „explozii de culori, idei şi sentimente” care „nu mai au nevoie de nicio prezentare” (scuze, m-a luat valul!). Vezi, Doamne, tot ce e cal (sau albatros, silf, nobil, eteric, plăsmuit din valoare) nu poate fi doborât de colţi, de micimi, josnicii şi muşcături pe la spate. Hapciu? De fiecare dată când aud asta (foarte des, mai ales în ultima perioadă), mă gândesc la binecunoscuta dioramă de la Antipa, cea cu cerbul atacat de lupi. Vi se pare că acel cerb mare, alb, seniorial, Disney-like o duce bine sub plescăielile sângerânde ale carnivorelor care i s-au cocoţat în spate? Ei sunt mai mulţi, el e unul singur, ei sunt prin toate părţile şi îi slăbesc puterea, îi infectează rănile, îl storc. Pe cuvânt că am văzut n documentare pe Discovery şi National Geographic în care situaţia se repetă şi, din păcate, n situaţii de viaţă în care pişcăturile repetate, otrăvite, tenace, dobitoace au doborât şi cel mai avântat şi aureolat sfânt.

Că veni vorba de sfinţi, ce-o vrea Dumnezeu, nu? Ei, aici iar cârtesc. Dumnezeu ne-a arătat de cam multe ori că vrea oameni, lucruri şi instanţe de care am mai fi avut mare nevoie aici. Dar El nu dă explicaţii şi nici nu se aşează la masa negocierii. Dumnezeu nu argumentează, Dumnezeu nu polemizează. Pur şi simplu, acţionează după un liber arbitru suveran, inatacabil şi deloc democratic. Ce-o vrea Dumnezeu te exonerează de orice coloană vertebrală, pe principiul că, oricum, altcineva decide pentru tine. Şi atunci, ridici din umeri pasiv, oftezi scurt, mângâi imaginar şi absent şi, în drum spre metrou, Mega sau casă, deja cu perspectiva tolănirii pe canapea în faţa televizorului, (te) recompensezi: Las’ c-o să fie bine. Păi, nu?



Citiţi şi

Manchester – lumânări şi zâmbete în bernă

Nu mai pot

Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai fițoasă din țară?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,134 views

You want to keep reading, right?

Other great pieces by

Marius Constantinescu

Your tuppence

  1. Gina / 28 March 2016 1:22

    Doamne, dar ce ai patit asa de rau incat ti s a spus atat de des ” o sa fie bine”??scuza ma, dar sunt curioasa..

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro