O seară minunată

Catchy

27 November 2017

– Eu nu vreau acasă! mă așez eu pe bordura trotuarului, aproape să plâng.

– Nici eu, se pune hotărâtă Mariana lângă mine.

Fusesem la restaurant cu doi tipi dintr-ăia, frumoși, cu blugi și geci de piele, dar proști de-nghețau apele. Dar, na, dădea bine să fii cu ei la masă.

– Eu sunt genul de persoană pe care îl (!) iubește toată lumea, își face frumosul meu, buzele pungă. Nu doar pentru că arăt așa de bine, dar sunt și un tip cultivat. Și asta contează, ne spune el ridicând arătătorul.

Îi simt Marianei piciorul agitându-se pe sub masă, să-mi facă semne, în timp ce pe el îl privește cu o candoare de copil curios.

„Să mori tu?” îmi frec eu de zor nasul, să nu se vadă cum mă înfundă râsul. Dar mă abțin, pentru că știu că proștii trebuie tratați cu seriozitate. Dacă râzi de ei, își imaginează că au umor.

Ne îmbrăcaserăm elegant, cu tot ce-aveam noi mai bun, ne machiaserăm cu tuș până la tâmple, entuziasmate de cuceririle noastre. Îi cunoscuserăm cu o zi înainte, mergând pe stradă. Eu îi povesteam cu patos, nu știu ce povești de-ale mele, când ea începe să-mi dea coate

„Tu, tu, tu! Uită-te la ăștia!” spune ea printre dinți, de zici că era ventriloc.

„Ce, tu? Unde?”

Îi văd și eu și, instantaneu, încep să-mi curgă balele și ventrilochez și eu: „Au, să-mi bag, cât îs de miștoooo!”

For further information: please contact your local UIP Press Office.

Bărbații simt o femeie disponibilă. Pentru că femeia, chiar dacă se uită în altă parte, emite semnale. Emite feromoni. Emite prin toți porii. „Pst, pst, aici, aici, micuțule. Fac eu pe inabordabila, dar tu insistă. Vezi că eu îți arunc doar o privire scurtă, pătrunzătoare, și un început vag de zâmbet, apoi am să trec mai departe.”

Bineînțeles c-au venit după noi și, după ochi dați peste cap, atins ușor colțurile buzelor cu degetul mic și fâlfâit strategic din gene, râs gângurit de soprane, acceptăm întâlnirea pentru a doua zi. La restaurant! Niciuna dintre noi nu mai fusese într-un restaurant. Noi bântuiam barurile.

Îmi prindea bine o astfel de întâlnire. Mă certasem cu iubitul meu și aveam de dat lecții. Aveam în gât răzbunări. După aproape o oră de ascultat inepții de la cei doi Narciși (cât sunt ei de frumoși, cât de deștepți, cât de realizați în viață, cât de topite sunt toate femeile planetei după ei), făcusem întindere de mușchi, tot încercând să ne facem semne cu picioarele pe sub masă, unul dintre ei spune:

– Căci eu l-am citit si pe Platon, pe Socrate, pe Picasso…

Și dintr-odată, pentru noi pare prea mult. Izbucnim amândouă în râs. Mariana are ochii cât cepele, de parcă nu-i vine să creadă că asta-i în stare să spună atâtea prostii și eu mă-ndoi, ținându-mă de burtă și râd ca o nesimțită, fără să-mi pese deloc ce gândesc ăștia despre noi. Frumosul zâmbește ușor nedumerit, cu o sprânceană ridicată: „Oare ce-oi fi spus așa haios de râd astea în halul ăsta?”

Pentru că râsul nostru e aproape de isterie și pentru că toți oamenii simandicoși din restaurant se uitau la noi (nu cu prea multă simpatie), îi fac semn Marianei: „hai s-o ștergem, dracului, de-aici!”

Ne ridicăm și, fără nicio explicație, fără măcar să salutăm, ieșim râzând în hohote, de parcă nu eram două tinere domnișoare elegante, ci două fetițe fugind de la grădiniță.

Ne înghesuim cu: „tu ai auzit ce zicea ăla?”, „l-ai văzut pe-al tău cum făcea cu sprâncenele?”, „și când și-a scos portmoneul să se vadă câți bani avea el.”

Ne plimbăm, singure în miez de noapte, țăcănind cu ecou din tocuri exagerat de înalte și povestim cu fervoare, cu un fel de grabă și spaimă, că trebuie să ne despărțim, să mergem la casele noastre.

Ne așezăm pe bordură, de parcă am mai fi vrut totuși o continuare, un fel de confirmare a speranțelor noastre că aia va fi una dintre cele mai minunate seri din viața noastră.

– Eu nu vreau acasă…

– Nici eu!

Două tinere domnișoare, cu minijupe strâmte și sandale Leonardo, stau cu un fel de tristețe, în miez de noapte, pe o bordură. Ne e bine împreună. Ne e bine, pentru că niciuna dintre noi nu cunoaște căldura cuvântului „acasă”.

– Tu! Gașca aia de băieți se apropie de noi! Și par cam ciudați.

Îmi îngheață râsul pe loc.

– Stai jos, poate nu ne observă.

– Nu ne observă pe dracu, că suntem doar noi două și măturătorii pe toată strada.

Băieții trec de noi, noi ne strângem de mână crispate și, când să răsuflăm ușurate că nu ne-au văzut, unul dintre ei se întoarce, ne privește intrigat și:

– Băăă, fiți atenți aici! Astea nu-s măturătoare!

Ne privim o clipă cu ochi bulbucați de spaimă și rupe-o, frate, la fugă!

Tocurile se-aud cum sună în noapte, disperate.

Fugim mâncând asfalt, eu doar îi arăt blocul în care locuiește iubitul meu și ea, bineînțeles, mă depășește (n-am fost în viața mea cine știe ce atletă).

O văd cum intră pe ușa din spate a blocului, ajung și eu și intru după ea. Mă-mpiedic în întuneric de ceva vâscos și moale, alunec și cad.

– Tuuu, îmi tremură mie vocea îngrozită, ce dracu-i aici?!

– Tuuu, i se aude ei vocea înfundată și parcă lugubră, cred că am intrat în ghena de gunoi a blocului.

– Pe unde ești, că nu văd nimic?

– Pe-aici, pe undeva. Vorbește mai încet, să nu ne-audă ăia.

– Știi ceva? scuip eu o etichetă, cred că nici nu ne-au urmărit. Nu s-au auzit în urma noastră pași.

Și râsul nostru o ia ușor în sus, reverberând apoi în cascade, din etaj, în etaj, până pe acoperiș.

Nu puteam să mergem acasă în halul ăla, trebuia să trec peste mândrie și să merg la singura persoană din lume care m-ar fi putut înțelege.

– Ce-i cu voi?! se uită iubitul meu cu o expresie de uimire perplexă.

Și când începe să simtă mirosul pe care-l emanăm:

– Ce dumnezeu ați mai făcut?! Ce-i cu voi?! Unde-ați fost?!

– La restaurant… îi spun eu cu voce de fecioară neprihănită, scuturându-mi o coajă de vânătă de pe fustă.

– Voi două… voi două…

Și-ncepe-apoi să râdă. Și să râdă. Și iar să râdă. Și să râdă iar.

Guest post by Paula Munteanu

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Uneori suntem foarte naive, ca să nu zic proaste

Următorii de pe facebook

Copilul acesta e altfel…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,056 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro