O zi la aeroport. Dacă aş scrie un jurnal

Marius Constantinescu

20 May 2015

Marius ConstantinescuToată lumea care călătoreşte cu mine din străinătate spre ţară ştie că vreau:

– să nu mai plece avionul din vina lor, nu a noastră;

– să pierdem legătura în escală din vina lor, nu a noastră;

– să vină zăpada, să erupă vulcanul, să dea buzna norul, să intre în grevă compania aeriană;

– să mi se spună, cu fals regret în glas ”Ne pare rău, nu mai puteţi zbura azi, dar vă cazăm la Marriott, vă dăm bonuri valorice, vă transportăm mâine la aeroport, sunteţi de acord?” Hmmm, nu prea am de ales (are you kidding me?). Mi s-a întâmplat, deci ştiu ce zic.

Ador aerporturile, ador să zbor, îmi place tot ce ţine de călătoria cu avionul. De la vânzoleala marilor staţii, la tipicul precis al rutinei de cabină. Sunt cu toate simţurile ascuţite. Îmi place să văd oamenii în aeroporturi, în avioane, să văd cum se poartă, să văd cine aleg să fie în aceste spaţii care se golesc de o identitate proprie şi care împrumută amalgamul de trăsături al milioanelor de figuri care le tranzitează. Nu mă plictisesc în aeroport niciodată, şi asta nu pentru că atârn în duty free-uri sau cafenele, ci pentru că accesul într-un asemenea loc înseamnă (automat!) o călătorie în călătorie, iar călătoria, vorba cântecului, e viaţa mea.

M-am bucurat ca, până acum, să fi văzut cam toate aeroporturile importante ale Europei. Preferatul meu este Schiphol, Amsterdam –  elegant, întins, surprinzător, probabil unicul aeroport de pe continent cu propriul lui muzeu de artă. Nu uit cochetul aeroport din Bruxelles, unde am văzut cele mai irezistibile magazine de ciocolată (cum altfel?). La Fiumicino am mers cu trenul între terminale, printre buticuri Ferragamo şi Bottega Veneta. La Praga am pierdut avionul şi am dormit o noapte într-un lux neverosimil buzunarului meu (vezi povestea de mai sus). La Oslo aterizezi în mijlocul pădurii. Cea mai frumoasă vedere este deasupra aeroportului Marco Polo, din Veneţia, care, dacă e senin, îmi pune un nod în gât indiferent de câte ori am survolat oraşul acvatic, indiferent dacă ajung sau dacă plec. Curat şi luxos la Zürich, curat şi luxos la München. Îmi place Barajas, din Madrid, pentru că de pe el au plecat avioane care m-au dus în cele mai frumoase călătorii ale sufletului. Încă mai ţin minte Şeremetievo, primul aeroport străin din viaţa mea. L-am uitat complet pe cel din Stockholm, pentru că aşa trebuia.

Cel mai bine mă simt, însă, la Heathrow, Charles de Gaulle şi, din nou, Schiphol. De ce? Pentru că de aici pleci mai departe. Spre New York, Montreal, Miami, Buenos Aires sau Cape Town. Spre Tokyo, Kingston, San José, Reykjavik, Atlanta sau Bangkok, adică spre destinaţii care certifică voiaje îndrăzneţe, pe care cei mai mulţi dintre noi le facem toată viaţa doar mental. Aici, amestecul de oameni, de feţe, de culori şi de voci e mai năucitor ca oricând, aici, e suficient să citeşti monitoarele unui singur terminal ca să ai întinse în faţă nemărginirea lumii şi valoarea drumului ca experienţă.

samui airport

Un grup de africani în picioarele goale cântă, aşteptând îmbarcarea. Oameni de afaceri se afundă în tabletele şi laptop-urile lor, indiferenţi la viermuiala din jur. Turişti anxioşi îşi mută privirea de la boarding pass-uri la tabelele electronice şi din nou la documente. Însoţitoare şi însoţitori de zbor parcurg nonşalant coridoarele nesfârşite, trăgându-şi troller-ele de piele neagră. Pe scaune se doarme, se mănâncă, se sărută, se odihneşte, se citeşte, se meditează, se numără bani, se scriu jurnale, se fac şi se desfac bagaje, se aleg fotografii, se scriu SMS-uri, se plânge, se vorbeşte în contradictoriu, se tace, se aranjează suflete şi se pun în ordine gânduri.

Nimeni nu stă. Cred că de aceea îmi plac aeroporturile atât de mult. Sunt spaţii care îşi refuză ideea de static, de punct terminus. Aici, toată lumea e în drum. Pe drum. În drum. Spre un oraş, spre o viaţă, aceeaşi sau cu totul nouă. Spre cei dragi sau departe de toată lumea. Pentru o afacere, o vacanţă, o reuniune sau o realcătuire interioară. Pentru câteva sute de kilometri sau jumătate de mapamond, aparent departe, în fapt mereu în compania noastră.

Nu doar pentru că iubesc aeroporturile cred că sunt unele dintre cele mai potrivite locuri pentru schimbat destine. Am încredere în deciziile luate într-un aeroport, pentru că e unul dintre contextele în care îţi dai seama că eşti doar o piesă de pe necuprinsa hartă a gândurilor. Într-un mare aeroport al lumii, indiferent de clasa scrisă pe talonul de îmbarcare, eşti doar unul dintre chipurile, glasurile, profilurile care se perindă şi…se uită la cel mult câteva minute de la trecerea prin dreptul lor.

Aşa că, un aeroport, adică un loc eminamente al tranzitului şi al trecerilor dinspre undeva spre altundeva, are darul să te aşeze exact pe scaunul pe care îl ocupi cu adevărat. Şi atunci îţi dai seama că sunt foarte puţini oamenii pentru care eşti mai mult decât un raff care a intrat în coliziune cu privirea lor. Ei pot fi acolo de unde ai plecat, sau pot fi cei spre care vei zbura. Oricum, călătoresc cu tine. Îi vezi în fulgurări personale, împrumutând pasager un gest de la colegul de fotoliu, o şuviţă de culoarea nisipului ud la fetiţa de lângă banda de bagaje, un cercel de la stewardesa care tocmai a trecut.

Mie, am uitat să vă spun, îmi place câteodată să călătoresc (şi) singur, în acest tip propriu de singurătate care, la mine, e plină de imagini.

Text scris într-o zi petrecută pe Aeroportul Henri Coandă, în care avionul meu nu a mai plecat şi în care mi-am dorit să am măcar o firimitură din spiritul lui Alain de Botton, pentru a face din această experienţă combustibil pentru câteva rânduri cu sens. Promit să mai încerc până când mi-o ieşi.

Citiţi şi

„Vă rog să vă dezbrăcați. De tot!”

De ce ești singur, maică?

Îmi place femeia care….

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
805 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro