Oameni și sclavi

Nicoleta Beraru

15 September 2017

Nicoleta BeraruElicoptere, câini poliṭiṣti, maṣini, echipe de poliṭie răspândite pe diferite locaṭii. Suntem în secolul douăzeci ṣi unu, într-unul din cele mai democratice state din Europa ṣi zeci de români trăiesc sclavagismul modern pe plantaṭiile unui agricultor flamand bogat de nu-ṣi mai ṣtie rostul averilor, dar pătruns de avariṭie până-n măduva oaselor. Boală grea care l-a dus la pierzanie, căci bieṭii români, nemaiputând suporta programul de 12 ore de lucru pe zi cu o pauză de jumătate de oră, prezenṭa câinelui agresiv care-i păzeṣte în serele în care muncesc, crizele de nebunie ṣi agresivitate psihică ale fiului „patronului” după ce-ṣi ia porṭia de haṣiṣ ṣi salariile subṭiri în raport cu volumul de muncă, n-au mai rezistat ṣi l-au reclamat poliṭiei.

Echipa pentru care eu traduc se îndreaptă spre sediul poliṭiei cu o dubă în care a luat vreo opt români. Sunt speriaṭi ṣi nu ṣtiu ce se-ntâmplă. Slabi, nebărbieriṭi, murdari, cu ochii măriṭi de curiozitate ṣi spaimă, cu părul răvăṣit, prost îmbrăcaṭi – luaṭi direct din sere – oamenii arată jalnic. Mi se face milă gândindu-mă că ei sunt poporul meu, un popor batjocorit nu numai de „patronul” flamand, ci mai ales de cei pe care ei înṣiṣi probabil i-au votat, un popor gonit din ṭara lui de politicieni corupṭi, imorali, lacomi ṣi hoṭi. Stau în faṭa mea ṣi îndrăznesc cu greu să mă întrebe „De ce ne duc la poliṭie? Ce am făcut?” Abia ce-mi pot stăpâni lacrimile, căci în ei văd suferinṭa unui neam parcă blestemat să ispăṣească cine ṣtie ce ṣi ale cui păcate. Îi liniṣtesc explicându-le că nu sunt acuzaṭi, ci martori ṣi victime. Mă cred în parte, dar tac plecându-ṣi capetele trist – tăcerea românului obiṣnuit cu nedreptăṭile, sărăcia ṣi jugul. Mi-e sufletul atât de greu, că abia remarc printre ei un tânăr frumuṣel ṣi inteligent care-mi spune că a terminat spaniolă-engleză ṣi că a venit la muncă doar pentru un sezon, ca să mai adune ceva bani înainte de a se lansa profesional. E dezgustat de ce trebuie să îndure aici. Oraṣul îl vede când ṣi când, în parte pentru că e prea obosit ca să se mai bucure de frumuseṭile acestei ṭări. Acum le explică ṣuṣotind celor de lângă el că „patronul a fost dat în gât de unul de-ai noṣtri ṣi este anchetat”. Zâmbesc complice în timp ce poliṭiṣtii le dau mai multe informaṭii. Li se luminează feṭele ṣi vocile le devin un cor care-ṣi strigă indignarea, suferinṭa, bucuria, uṣurarea că vor fi ascultaṭi.

La sediu – mulṭime mare de români, poliṭiṣti ṣi traducători. Se împart pachete cu mâncare victimelor ṣi martorilor – sărmanilor români. „Patronul” flamand îṣi face apariṭia – un munte de om cu figură bovină, lipsită de orice urmă de omenie, în ochii căruia sclipeṣte răutatea ṣi batjocura. Gândesc pentru mine: „cu atâṭia bani ṣi atât de inuman… Trebuie să fie ori prost-căruṭă ori bolnav mintal ori cine ṣtie ce nefericit!” Căci auzisem că munṭii de euro pe care doarme îi reinvesteṣte în agricultură, că munceṣte pe rupte doar de dragul banilor, că nu se bucură de viaṭă, că nu bucură pe nimeni cu bogăṭia lui. La ce i-o fi trebuind atunci atâṭia bani? Mă uit din nou la chipurile amărâte ale muncitorilor români, le văd palmele bătătorite de muncă, unghiile negre, hainele murdare, papucii roṣi ṣi stâlciṭi ṣi gândul mă duce la familiile lor lăsate departe, în România, în cine ṣtie ce sat uitat de lume… Au lăsat totul în urmă pentru o bucată de pâine mai bună, pâine udată cu lacrimi amare… în timp ce conducătorii lor se lăfăie în lux nebun în ṭara-mamă, lux expus fără urmă de ruṣine pe posturi de televiziune, unde îndrăznesc să-i batjocorească, pe ei, muncitorii, numindu-i golani ṣi curve.

Romani-muncitori-la-agricultura-in-Italia

***

Pe Kristof îl cunosc de anul ăsta. Este unul din cursanṭii mei. Nu l-am remarcat în mod special. E mereu prezent la curs, politicos, conṣtiincios, nu se bagă-n seamă – ca mai toṭi flamanzii. Ştiam că are ceva legături cu România, dar atât. Mi-a atras însă atenṭia simpatia cu care colegii îl tratează – o prietenie, aṣ zice, de suflet. Din când în când ne aduce prăjituri.

Azi suntem cu toṭii invitaṭi acasă la Kristof. Ajung la destinaṭie. Casă de belgian gospodar într-un sat parcă desprins dintr-o pictură de-a lui Bruegel, cu peluză proaspăt tunsă, ordine ṣi curăṭenie de farmacie, terasă cu mese întinse.

După pupăturile de bun-venit ne întindem la vorbă. Constat prezenṭa câtorva români ṣi nu ṣtiu cum să-i întreb cu ce rost pe acolo. Nu fac niciun efort pentru că oamenii sunt deschiṣi ṣi-ṣi încep poveṣtile, fără să mă lase să cad în păcatul indiscreṭiei.

Surpriză: Kristof are o firmă de construcṭii ṣi lucrează cu muncitori români. Scene dureroase îmi revin în minte, dar nu au timp să mă copleṣească pentru că ardeleanul din faṭa mea mă ṭine ṭintuită de povestea lui: „Suntem aici ca o familie. N-avem ṣef. Lui Kristof îi zicem Maestro pentru că îl respectăm – munceṣte cot la cot cu noi. Mâncăm împreună. Eu sunt bucătarul. Chiar dacă avem camerele noastre, în casa lui putem intra când dorim. ” Sunt puṭin descumpănită … Parcă-mi vine să-l iau la rost pe Kristof: „De ce nu mi-ai spus că munceṣti cu români?” îl întreb între surpriză ṣi niṭică indignare. „Păi când? Cursul durează doar trei ore.” ṣi râde complice la români, mândru de surpriza pe care mi-o serveṣte.

În cinstea lui Maestro, muncitorii români au gătit. S-au sculat la ora două dimineaṭa ṣi ne-au făcut: ṣninṭele ca la mama acasă, jumări ardeleneṣti, chifteluṭe, caṣ proaspăt de vaci făcut de ei înṣiṣi, care a mers ca uns cu ridichi. Apoi sarmale ca-n Ardeal ṣi tort de fructe. Noi – muṭi de uimire ṣi ocupaṭi să devorăm. La ṭuica de prune îngălbenită cu aṣchii de salcâm ne-a prins veselia. Voie bună între flamanzi ṣi români – ce mai: ca la nuntă. Noroc că ne-a scuturat Kristof praful ameṭelii: ne-a urcat pe toṭi în căruṭa cu cai ṣi ne-a plimbat prin pădure, până ne-am reîmprospătat tărtăcuṭele înceṭoṣate. Dacă spun că ne-am simṭit heureux comme Dieu en France, nu exagerez. Am văzut acolo reversul medaliei altor experienṭe nefericite: oameni mulṭumiṭi, respectaṭi, îngrijiṭi bine, plătiṭi bine.

„Am trecut prin multe.” îmi spune unul dintre muncitorii de la dreapta mea. „Am muncit în Franṭa, apoi puṭin în Germania. Un singur vis mai am: să-i iau fetei mele o maṣină ṣi s-o port la facultate. Apoi mă întorc acasă-n satul meu. E greu să munceṣti prin străini. Dar asta-i soarta noastră, a românilor. Oamenii sunt peste tot însă la fel: aici Maestro are grijă de noi, îi suntem prieteni. Vine vara la noi în România ṣi din pat ne ia dimineaṭa să ne ajute la construcṭia caselor. Fără să ne ceară un ban. Ne-a construit veceuri ṣi ne-a tras apă curentă. În Belgia ne duce la doctor ṣi ne plăteṣte corect – ca pe belgieni. E un om cu suflet mare. M-am convins că naṭionalitatea sau etnia nu contează. Eu am muncit ṣi printre ṭigani: au fost mai români decât mulṭi dintre români. Au fost sufletiṣti ṣi de ajutor – în momente grele nu m-au lăsat să crăp.”

Îl ascult ṣi-un val de liniṣte calduṭă mă învăluie ca atunci când te simṭi bine. Suntem toṭi la masă: români, flamanzi; diferenṭe nu există. Dar ṣtiu că nu peste tot e aṣa. Nu din poveṣti citite, ci din cele trăite. Ascult ṣi gândesc: nu, nu naṭionalitatea, nici studiile, nici funcṭia nu contează. Gândul mă duce involuntar la un alt cursant – profesor universitar cu nume mare, de o modestie ṣi omenie rar întâlnite. Kristof nu e ṣcolit la ṣcoli înalte, nu poartă cravată, nici costum. Nu strâmbă din nas când aude de vreun muncitor, pretinzând că nu-l cunoaṣte: are ochi, urechi ṣi-o vorbă bună pentru fiecare. Îṣi cunoaṣte toṭi muncitorii pe degete. Investeṣte mult în materialul uman ṣi primeṣte înzecit înapoi. Şi nu, nu cravata sau absenṭa ei fac omul, ci integritatea ṣi sufletul lui. Şcoala formează, cizelează, funcṭia poate ridica, dar numai dacă are ce! Da, numai Oamenii creează Oameni!

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Copilul care a refuzat să crească

25 de ani nu ne-au fost de ajuns să învățăm să fim fericiți

Eu, când sunt excitat, sunt prost

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,281 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro