Obligaţia de a fi

Anca Constantin

11 October 2013

Dimineaţă nebună de cu zori, alergătură, cozi pe la ghişee, funcţionari plictisiţi, acri sau seci ca pereţii goi, de nepătruns în micile lor răutăţi, priviri piezişe, zâmbete ironice şi satisfăcute la fiecare hârtie răsfoită pentru care te vor mai pune să faci încă un drum, două sau şapte până poţi obţine permisiunea de a ieşi la liman. Între drumuri, oameni… Încerc să-mi clătesc inima, lăsându-le jos pe ale mele şi deschizând ochii către ei. Dacă reuşeşti să faci linişte cu mintea ta, e uimitor cât de multe poţi vedea în jur… vieţi, gânduri, priviri, murmur.

 
Un timp, urmăresc chipurile câtorva tineri în metrou. O fată limpede de frumoasă, cu o mapă mare de desen, poposită cuminte lângă picioarele ei, citind absorbită… O femeie puţin trecută prin toamnă, din ochii căreia văd ore prea târzii sau prea devreme trezite, cu mâinile întristate de muncă, moale culcate în poală, singura ei îmbrăţişare până la ceasul asta al zilei… Câţiva tineri gesticulând intens, acoperind cu râsetele lor vacarmul vagoanelor gonind pe şine… Câţiva oameni plecaţi probabil spre casă, mâncând câte ceva, cu ochii în gol de oboseală. Apoi multe, multe perechi de ochi închise în orizontul mărunt al câte unui ecran de telefon, butonând absent în aşteptarea staţiei-acasă.

Mă apasă tăcerile lor prea obişnuite să nu fie băgate în seamă şi, ieşind la lumina zilei, mă uit mai atent, aproape zâmbind, la trecători. Prea mult gol, tot mai puţin senin. 

Mă gândesc că afară e soare. Câţi l-or fi văzut? Nu-mi rezolvasem nici eu treaba cu care plecasem de acasă, mai aveam de tras ceva, dar nici prin cap nu mi-a trecut că nu voi reuşi. Mai aveam doar un hop. Încă puţin.
Miezul meu e construit cu încăpăţânare în a vedea jumătăţi, sferturi, orice până la molecule de plin în cel mai gol pahar. Nu, n-am fost o fericită ferită de muchii aspre în viaţa mea, dar tocmai asta m-a ridicat aşa. Nu accept „nu“ ca răspuns, nu plec de lângă om până nu capăt un zâmbet şi nu iau prizonieri (dar asta e altă poveste).

Îmi urmez ziua, iar ea îmi aşază în cale încet, încet toate lucrurile de care am nevoie. Spre seară, ajung acasă cu omul meu şi lumea redevine clară. Primesc un tors cald de pisică, cu dor mare şi ocheade galeşe printre mângâieri, ceva bun gătit de el (şi orice femeie ştie că asta e cea mai bună mâncare din univers)… linişte şi poveşti în aceeaşi voce, a mea, a lui.

Fericirea e simplă, aleargă tot timpul în jurul tău, fără să obosească. Îţi răsare un soare pentru fiecare dimineaţă, îţi trimite în cale iubire la fiecare pas… în ochii recunoscători ai unui câine pe care îl hrăneşti, în palmele cuiva care îţi strânge mâna, bucuros că te vede, în ochii omului de lângă tine, pentru care eşti şi îţi este casă, cu inima şi tot restul zilelor.
Sigur, n-o să primeşti mereu Lucrurile pe care ţi le doreşti. Cele despre care crezi de multe ori că îţi sunt vitale, atunci când îţi sunt, de fapt doar, trecere, praguri, trepte, uşi închise care să te oblige să ridici ochii din pământ, căutând fereastra deschisă. N-o să primeşti mereu vacanţele dorite, slujba, şcoala, maşina, casa, banii pe care ţi-i doreşti. N-am să spun să te opreşti din a ţi le dori, n-ai face-o oricum. Nici nu trebuie. Oamenii care îşi doresc lucruri le obţin aproape întotdeauna, mai devreme sau mai târziu. Dacă au noroc înţeleg repede atunci când le capătă că nu asta trebuie pentru a fi fericit.
Pentru a fi fericit trebuie să alergi şi tu… Nu după ea, ci odată cu ea, ca să-i prinzi toate clipele, toate stările, fiecare pas. Abia când îţi potriveşti bătăile inimii cu ale ei, o s-o recunoşti în orice din jurul tău.
Te poţi trezi în fiecare zi fără să fii treaz, poţi merge drumuri lungi cât lumea, fără să ajungi aproape măcar de calea ta, poţi învăţa fără să ştii nimic, poţi vorbi fără să te audă nimeni, dar cea mai adâncă neputinţă e neştiinţa de a fi fericit.
Restul se iartă, se repară, se dărâmă şi se ridică din nou din temelii, fuga de fericire nu trece însă decât cu Viaţă.
Ştiu, ştiu, toate îţi sunt importante acum, azi, te strivesc, te ocupă, te consumă, te împiedică, te rup de miez, te răpun. Dar doar dacă le deschizi tu uşa mai întâi. Intră perfid, te ameţesc cu propriile tale vorbe câteodată, vorbele cu care ţi-ai spus cândva visul cu voce tare… te împung cu toate ezitările tale, cele de fiecare dată când ai dat un pas înapoi şi te-ai gândit că nu meriţi să fii fericit… nu încă sau nu acum! Şi albul şi negrul gândurilor tale sunt propriile tale umbre de frică, neîncredere, amânare, evitare. Ai nevoie de culori, multe culori în locul ăstor două umbre care-şi stau spate în spate. Ridică-te peste ele sau, mai simplu, lasă-le o clipă jos, n-o să ţi le ia nimeni. Lasă-le jos, închide ochii şi aminteşte-ţi ce ţi-ai dorit cândva, în oricare dintre zilele copilăriei tale, apoi priveşte-ţi viaţa ta azi şi rămâi o clipă să vezi dacă ar fi ales-o copilul din tine.
Pentru că în balanţa în care ar trebui să ne cântărim fiecare zi sunt doar două talere – unul în care stă darul de a fi primit Viaţă şi celălalt în care pentru a nu te nărui nu poţi pune nimic altceva decât Iubirea.
Şi asta înseamnă fericire.
Ce vei putea spune la final sufletului tău, dacă nu îi vei fi găsit calea? Că ţi-ai făcut datoria la slujbă, că ţi-ai irosit timpul, oftând după ce n-ai putut avea sau alergând să păstrezi ce ai primit? Nimic din ele nu îţi pot fi Miez, Linişte, Acasă. Sau poate crezi ca vei putea spune ca ai renuntat la tine pentru binele altora. Am să te intreb cum crezi că poţi lumina viaţa oricui atâta vreme cât nu poţi face asta cu sufletul tău.

Ai în faţă nu aşa multe alegeri si o singură obligaţie… de a fi fericit!



Citiţi şi

Unde dispar iubitele după căsătorie

Trebuie să încetez, trebuie să nu mă mai gândesc la Zelda

Porcii de lângă noi. Curvele de lângă ei

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
465 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro