Oi fi defectă?

Ana Maria Matei

2 February 2014

AiméeMi-am căutat jumătatea de când mă ştiu. Primul sărut, la 4 ani, în spatele casei, cu vecinul care venea în vacanţe la bunici, Gabi Popescu.

Al doilea, ceva mai apăsat şi adânc, peste vreo zece ani, cu un alt porumbel voiajor, tot Gabi, tot în vizită pe la alţi vecini.

La 15 ani am fost prima dată cerută în căsătorie. Cu inel, nu cu diamantele pe care le visam eu, dar era inel, şi tot tacâmul.

La 17 ani am intrat pe ușă de mână cu Mihai şi i-am spus mamei că mă mărit. I-au dat lacrimile, draga de ea. Nici acum nu știu de unde mai este, la câte încercări i-am supus inima şi nervii. Şi tot aşa până să-l întâlnesc pe cel ce-avea să-mi devină soţ. Jumătatea mult cautată.

Păstrez şi acum aceeaşi naivitate de atunci. Ochi mari, miraţi de minunea care-mi face inima să-mi bată cu putere, stomacul să mi se strângă, mâna şi vocea să-mi tremure. Nu m-am pus niciodată în pole position, chiar de-am avut avans de-o pistă întreagă. Aşa simt şi aşa-mi confirmă privirile şi nţţţţ-urile veşnice ale mamei şi ale prietenilor.

Încetasem să mai caut şi, o bună perioadă de timp, am fost singură, fără acel semn de întrebare în minte care îmi apărea atunci când nu eram deja îndragostită de cineva, de fiecare dată când vedeam un bărbat…

întrebări

Dacă el este jumătatea mea? Hmmm. Nu este aşa cum mi l-am închipuit, brunet, înalt, zvelt ca-n cărtile cu logofeţi cu pagini roase de citit și răscitit, cu stele-n în ochi şi zâmbet șăgalnic sub mustaţa-i subtire, cu drag de mine până peste puterile de înțelegere ale orişicui dar… dacă mi-a jucat mie mintea feste? Poate că o fi potrivit şi bine făcut, ca un tăuraş, în stare să mă poarte pe braţe până la adânci bătrâneţi. Sau bălai şi subţirel, să-l ascund sub cămaşă şi să fug cu el peste mări şi ţări.

Până când l-am văzut pe el. Era la copiator… un coleg nou, brunet, drăgut, ce zâmbea timid de fiecare dată când intra în birou, speriat de mine pentru că, arţagoasă din fire şi bătaioasă, mă certam la cuţite cu șeful lui mereu.

M-am măritat pe fugă, aproape cu forţa, după ce am fost cerută de nevastă într-o lună de când ne-am cunoscut şi am alergat după el alte 11 ca să oficializăm relaţia. Nici nu ne-am dezmeticit şi au venit copiii. Doi luceferi de băieţi! Şi divorţul. După doar șase ani. Nu mai eram fericită demult şi nici el nu era.

Mult timp l-am învinovăţit doar pe el, apoi uşor, uşor, am renunţat să mai arunc vina altcuiva în braţe. Aseară, între icnetele scoase la ridicatul de lopată şi aruncatul zăpezii peste gard, reflectam. Că trebuie să fi avut şi eu partea mea de vină.

Hîc. Încă o lopată… Dacă aş fi acceptat rolul de soţie excluzându-l pe cel de iubită? Care-i diferenţa? Aş fi avut pe cine să chem să dea zăpada din faţa curţii. Şi pe cine să sun la orice oră din zi sau din noapte, fără să mă gândesc dacă deranjez sau nu. Pe cine să rog să mă ajute la cumpărături… Nu aş mai fi stat să-njur printre gânduri şi dinţi strânși într-o dârdâială continuă, într-o noapte geroasă de ianuarie, cu lopata-n mână în faţa curţii, când toate nevestele pun masa sau se uită la televizor, la nu ştiu de serial de pe Euforia TV. De unde să ştiu, dacă eu dau la lopată?

Şi mă mai gândeam că femeia şi bărbatul au, fiecare, un rol bine definit într-o relaţie. Ea este vulnerabilă şi romantică, el este atent şi protector, amândoi, suport unul pentru celălalt.

Şi dacă lucrurile sunt doar în închipuirea mea, ce proiectează toate poveştile de iubire citite de copilă?

Şi dau la lopată, icnind în continuare.

Şi mi-am adus aminte de toate zilele în care am fost împreuna şi singură. La coşurile întregi de cumpărături pe care le împingeam ca apucata la 23:45 prin Metro, singurul loc unde puteam să fac cumpărături după 16 ore de birou, ședinţe, briefuri şi bugete. La b0x-urile de apă cărate pe burta de gravidă, până la 9 luni. La săpatul în grădină singură în timp ce jumătatea mea dădea cu aspiratorul în casă. La nopţile cu patul plin şi inima goală.

Citiţi şi

Unde e dragostea? Unde? Unde?

Nu te întoarce niciodată la locul „crimei”

Iubirea e atunci când…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
9,125 views

Your tuppence

  1. ioana / 2 February 2016 18:57

    e al 2 lea an in care dau singura la zapada … dar a fost cel mai frumos efort. cand o faceam impreuna cu el, intram suparata in casa, obosita inutil dn pricina stresului pe care mi-l provoca. era o activitate facuta fara placere. Acum, impreuna cu fiul meu … dam la lopata, apoi ne batem cu zapada, ne odihnim cand vrem … si ne place foarte mult cararea stramba pe care o croim prin curte si gramada imperfecta in care strangem zapada. si intram in casa razand, obositi dar plini de voie buna 🙂 … in rest, nu s-a schimbat nimic … aaa, ba da … ma simt mai putin singura decat atunci cand eram casatorita 🙂

    Hot debate. What do you think? Thumb up 8 Thumb down 0
    Reply
  2. Ana-Maria / 15 February 2014 12:03

    Cred ca regretul privitului in spate peste umar ii bantuie pe cei care nu reusesc sa scoata ce-i mai bun si ce-i mai frumos din clipa prezenta: senzatia placuta de oboseala si somnul adanc dupa o tura de lopata, un film bun vazut in liniste, fara intreruperi, cu un pahar de vin rosu in mana, iesitul in oras prin magazinele de haine sau decoruri interioare fara sa te grabeasca nimeni, o excursie fara sa ceri voie nimanui, vasele uitate nespalate fara sa iti reproseze nimeni.
    Femeile ar trebui sa invete sa se bucure, de multe ori singure se streseaza aiurea
    cu ganduri negre.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 20 Thumb down 0
    Reply
  3. Gabriela M. / 5 February 2014 14:24

    A reusit sa-mi smulga un zambet povestea de mai sus si asta doar pentru ca m-am regasit in trairile d-voastra. Si eu mi-am pus aceasta intrebare “daca nu cumva eu sunt defecta”.
    Dupa 9 ani de mariaj,am resusit sa-mi gasesc forta pentru a pune punct,sa recunosc ca eu nu pot continua asa: doi dar de fapt singur, sa ma mint… Zilele acelea in care s-a dezlantuit natura si mie mi-a revenit in gand imaginea tabloului in care El dadea zapada…insa sentimentul de implinire pe care il am in acest moment anuleaza orice efort fizic pe care l-am depuseu, dand zapada sau aducand lemne pentru soba sau mai stiu eu ce …Si chiar daca in urma cu 4 luni primeam un diagnostic care ne sperie pe noi toti, nu m-a oprit sa-mi schimb viata…nu m-a oprit sa visez,sa sper ca intr-o buna zi voi gasi omul cu care sa rezonez…Felicitari pentru articol.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 12 Thumb down 0
    Reply
  4. Andi V. / 3 February 2014 12:35

    Complet paralel cu textul, imi vin in minte cuvintele lui Benjanim Franklin: Cei care isi daruiesc libertatea pentru mai multa securitate, nu merita nici libertate nici securitate.
    Cred ca ar fi potrivit de parafrazat: cei ce renunta la iubire pentru securitate…
    Nu este nimic gresit cu tine si stiu ca nu te vei resemna in a fi doar o sotie. Dupa divortul meu, nici eu nu m-am resemnat in a fi cu cineva desi singuratatea ma apasa cumplit (diferenta dintre singuratatea din Romania si cea din America de Nord este ca diferenta dintre 0 gr Celsius si 0 g Kelvin).
    De cele mai multe ori se adevereste zicala “nu aduce anul ce aduce clipa” si, intr-o singura luna lucrurile s-ar putea schimba atat de mult incat te vei uita inapoi si vei rade de aceste momente cand te gandeai c-ar fi bine sa ai pe cineva langa tine, pe oricine poate da la lopata si cara niste sacose cu cumparaturi.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 14 Thumb down 2
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro